Săptămâna aceasta comemorăm 80 de ani de la una din cele mai negre pete
de pe obrazul acestei nații, pată care nu cred că se va șterge vreodată:
Pogromul de la Iași, din 27-30 iunie 1941.
Inițiat de generalul Ion Antonescu, secondat de autoritățile publice locale,
Pogromul de la Iași a fost unul dintre cele mai violente pogromuri pornite împotriva
cetățenilor evrei, fiind uciși, în cele 3 zile, între 13.000 și 15.000 de
evrei. Aceleași organe au planificat lichidarea evreilor în Basarabia și
Bucovina, în cadrul planului regimului Antonescu, de purificare etnică, sub nume
de cod "Curățirea terenului".
Încă înainte de începerea operațiunilor militare, în 22 iunie 1941, au
fost luate, în România, o serie de măsuri cu caracter antisemit. În 19 iunie
1941, Antonescu a ordonat generalului Șteflea, Șeful Statului Major: "să
fie identificați pe regiuni (în Moldova) toți jidanii(..). Ministerul de interne
trebuie să-i știe, să le interzică circulația și să fie în măsură a face cu ei
ceea ce voi ordona când va veni momentul oportun".
La acțiune, au participat sute de soldați ai armatei române, polițiști,
gardieni publici, jandarmi și soldați germani, ajutați chiar de civili. Evreii
au fost acuzați de acțiuni de subminare a siguranței de stat. Autoritățile
administrației locale s-au prevalat de starea de război, au dispus percheziții
și scoaterea evreilor afară din case. Cei care n-au fost executați pe loc, au
ajuns în curtea Chesturii, unde au fost împușcați la intervale regulate, cu
rafale de mitralieră.
Potrivit documentelor, 4.432 de evrei au supraviețuit primei faze a
masacrului și au fost înghesuiți, în zilele de 30 iunie și 1 iulie, în două
"trenuri ale morții", închise ermetic, care au circulat de mai multe
ori, dus-întors, între mai multe gări. Majoritatea cadavrelor au fost jefuite
și îngropate în gropi, comune, în preajma gărilor de pe traseu. La final, mai puțin de 1000 de evrei au supraviețuit celor două faze.
Și pentru că nicio relatare făcută de istorici, sec și în limbaj de
lemn, nu poate nici măcar să se apropie de amploarea masacrului asupra acestor
oameni, am să tac și am să las martorii oculari, supraviețuitorii și
fotografiile să vorbească.
- Lazar Rosen, nascut in 1927, strada Ștefan cel Mare,
elev
„În dimineata zilei de 29 iunie am
fost ridicat împreuna cu toată familia mea, indiferent de vârsta și sex, cu
toate că nu aveam decât 14 ani.
Dupaăce am fost duși la Chestură, cu
mâinile ridicate și mereu împunși cu baionetele sau împinși cu patul armelor,
am fost eliberat cu acel bilet «Liber». Dar în seara aceleiași zile am fost din
nou duși, de asta data numai bărbații, la Chestură, unde ne aștepta priveliștea îngrozitoare a unui strat de oameni morți ce zăceau pe pietrele din curte. Două rânduri de soldați români și germani primeau, cu lovituri de lemne de 1 m, pe
nefericiții ce erau întâi jefuiți de obiecte de valoare «de care nu mai aveau
nevoie acolo unde mergeau». După câteva rafale de mitralieră, în urma cărora
tatăl meu și un frate au fost răniți, cei sănătoși, sub stimulentul ducerii la
domiciliu, au fost încolonați și duși la gară, păziți de șiruri lungi de
santinele și pe laturi de tancuri gata de atac.
După o noapte întreagă de teroare, în
care am stat întinși pe pietrele din piața gării, am fost aruncați în vagoanele
de vite ce ne așteptau demult. În vagonul (în) care am fost aruncat, eram 85 de
persoane, dar eram dintre cei mai fericiți și nici nu știam. Aveam și niste
ferestruici pe care călăii, în grabă, uitaseră să le astupe. La aceste ferestre
lăsam cămeșile în timpul nopții, pentru a ne putea astâmpăra setea cu roua
depusă. Pâna în ziua de joi, 3 iulie, am mers, sau mai bine zis ne țineau pe loc, în regiunile cele mai expuse soarelui arzator de iulie. În ziua de 3 iulie, în
zori, am fost învoiți să ne aruncăm morții în camioane, iar cei ce, in stare(a)
de aiureala în care se găseau, nu știau despre ce e vorba, erau cât pe ce să fie și ei aruncați în camioanele cu morți. Am fost transportați, apoi, în aceleași
vagoane, la Roman, unde am fost siliți să facem o baie fierbinte, în timpul
căreia și haina ce-mi rămăsese fusese arsă, am fost culcați și grămădiți pe
cimentul din curtea Companiei a IV-a Sanitare. Aici, însă, ne-au venit în ajutor
evreii romașcani.
A doua zi, aranjați numai câte 40 in
vagon, am fost trimiși mai departe, și în ziua de duminica, 6 iulie, am coborât în
afara orașului Călărași - Ialomița, la remizele unui regiment.
Aici am î(n)noptat, dormind pe
cimentul care, în prealabil, fusese spălat și lasat cu băltoace de apă.
După un regim de foamete și teroare, am
fost duși la un hambar de la marginea orașului Călarasi, unde eram ținuți toată ziua în soare, iar în hambar nu intram decât noaptea, când era o înăbușeală insuportabilă. Datorită mizeriei, m-am îmbolnăvit de scabie și multe infecții ce
ar fi putut duce la amputarea mânei drepte.
Mai târziu, comunitatea evreilor
călărășeni ne-a scos pe noi, copiii pâna la 16 ani, în oraș, unde, sub îngrijirea
comunității locale, am avut un regim mai omenos.
La 25 august, am plecat spre casă. Dar și acum s-a dovedit reaua voință a autorităților, care ne țineau zile întregi pe
drumul spre casă, cu toate că drumurile erau libere și nu eram împiedicați.
(...) În parte din acest timp, am fost împreuna cu un frate, care, din cauza vârstei, a fost dus la muncă obligatorie, și, datorită regimului de muncă și foame, s-a îmbolnăvit și, după un an și jumătate de chinuri, a murit la Iași."
- Miriam Solomon, născuta în 1905, strada Lozonschi,
casnică, măritată cu rabinul Iancu Solomon, mort în al doilea tren al morții
„...În ziua de 29 iunie dimineata (la)
ora 7, au intrat la noi doi sergenți de poliție și un plutonier, cu revolvere întinse spre noi, să ridicăm mâinile, și-a(u) început a răscoli toată casa, tot
ce era mai de preț mi-au luat, și nu era destul, ne-au izbit din casă să trecem în convoiu pe bărbatul meu, cu copiii. Și când m-a izbit și pe mine, eu m-am
rugat la ei că într-adevar am fost gravidă. (...) Mi-a(u) dat un bocanc în
burtă, zicând că să nu mai fac jidani, am căzut leșinata și cei patru copii au
cazut pe mine și au fost bătuți. (Împreună) cu ceilalți (am fost) duși la
Chestură, unde am călcat pe mii de morți, și pe bărbatul meu l-am pierdut. Tot
drumul spre Chestură, bărbatul meu a fost lovit cu arma și el, ca rabin cu barbă, au luat chibrit și au aprins barba. Când m-am despărțit de el era fript pâna la
sânge.
După ce am rămas fără de bărbatul care
la el am trăit ca o regină, am trebuit să le aduc bucățica de pâine la cei 4
copilași ai mei, care cel mai mare nu avuse 13 ani și, pe lângă asta, eram gravidă cu al cincilea copil. Și când stăteam la rând și-mi ajungea rândul să-mi ieu
pâinea, veneau româncele și mă scoteau cu bătaie din rând, «ieși că ești jidancă și nu e ora jidanilor», și m-am rugat de ei că sunt gravida și am copii mici
acasă, mai rău au început să ma ghiontească și să țipe «te trimete la Bug și nu
mai faci jidani», și așa am suferit mai multe suferinți pe timpul
legionarilor."
- Isac Rotman, născut in 1918, strada Ștefan cel
Mare, lucrător
„În ziua pogromului, am fost ridicat
de acasă, în drum spre adăpost, de către soldați înarmați. (...) Soldații, văzându-mă cu servieta, mă credeau spion, pentru care motiv am fost bătut și
apoi fotografiat cu servieta, am fost apoi dus la Chestură, unde am fost iar
bătut cu patul armei. Apoi am fost duși la gară. (...) Când am fost băgați în
vagoane și oamenii mureau ca muștele în primele zile, când trenul era oprit la
Tg. Frumos, pentru a grăbi moartea, m-am aruncat afară din vagon, crezând că soldații mă vor împușca. Dar când și-au dat seama că vreau să mor împușcat, au început să mă tortureze, lovindu-mă cu paturile armelor și călcându-mă în
picioare pâna m-au crezut mort, după care mi-au scos portmoneul cu banii,
bijuteriile și actele, totul la valoarea de atunci de 100.000 lei. Am suferit
atât până am leșinat.
M-am trezit când 2 oameni m-au apucat
de mâini și picioare, m-au tras într-un colț, m-au desbrăcat, m-au tras peste o
mlaștină și m-au aruncat într-un camion cu cadavre. (Ar trebui să scriu destul
de mult ca să arăt cât am suferit în camion numai in drum spre cimitir, unde s-a
gasit și acolo cineva care să vrea să mă omoare, și m-a lovit cu o cheie de
masină in ceafă.) La intrarea în cimitir, o stivă cu cadavre acoperite cu paie
arse, precum și o groapă cât toată lungimea cimitirului, în care erau aruncate
cadavrele și, printre ei, și unii care mai mișcau sau tremurau, dar care nu mai
puteau opune vreo rezistență, erau aruncați claie care cum cădeau, și erau
aruncați de-a dreptul din camion, așa cum se aruncă lemnele într-un loc fără ordine. Apoi am fost biciuit de un comisar, pentru că m-am așezat lânga o pușcă mitralieră. Am fost dus înapoi spre vagoane și silit să calc peste un morman de
cadavre, cari erau aruncate afară din vagon, și care morman era peste pragul ușii
vagonului. Iar ce era mai rău, este că au refuzat să scoată toate cadavrele din
vagon, lăsându-ne pe noi, cei câțiva supraviețuitori, o zi și o noapte cu o
jumătate de vagon de cadavre, care fierbeau din cauza căldurii insuportabile,
fără apă și fără aer, făcind să se înmulțească numărul cadavrelor pâna la golirea
vagonului."
- Iosep Tipra Ovici, născută in 1902, strada Cucu,
casnică
„În 29 iunie 1941, am fost scoși din
casă, eu cu soțul meu și cu un copil de un an, am fost bătuți de 3 soldați
români, și duși la Chestură. La poarta Chesturii, soțul meu a fost lovit în cap
cu arma, de un soldat. Atunci, copilul a început să țipe și am fost alungați eu
cu copil, iar scumpul și nevinovatul meu soț a fost dus la Chestură și de acolo
pus în vagon și ucis la stația din Tg. Frumos, de unde mi-a și trimis actul de moarte. Și așa am rămas cu copilul meu pe drumuri, cât mi s-a furat, cât am vândut,
până și dinții de aur din gură i-am scos și i-am vândut ca să-mi pot întreține
copilul."
- Ghitta Leib, nascuta in 1909, strada Lăpușneanu,
casnică
„În dimineața zilei de 29 iunie, am
fost scoși din adăpost în bătăi și batjocură, încolonați în convoi și împinși
la Chestura Poliției. Aici, după câteva ore de așteptare în amenințări și
batjocură, au trimis femeile și copiii acasă, iar bărbații nu i-am mai văzut, căci au fost închiși în vagoane și trimiși pe linia morții, 140 de oameni într-un vagon, așa că soțul meu a murit înabușit în vagon și eu am rămas văduvă cu 2 copii mici. În noiembrie 1942, am fost evacuată din prăvălie și scoasă din
pâinea zilnică, căci nu aveam cum să-mi câștig existența. În aprilie, m-a evacuat
din locuință tot prin C(entrul) N(ational) de R(omânizare) și, în noiembrie 1943, (am fost) înca o dată evacuată prin CNR din locuință. Așa că, în decurs de un an, am fost evacuată de 3 ori, și de atunci mi-e distrusă gospodăria și cu greu pot
câștiga existența (...)."
- Mendel Moscovici, născut in 1891, strada Palat, brutar
„(...) În ziua de 29 iunie, a
tragicului pogrom săvârșit aici, am fost prădat de majoritatea îmbrăcămintei și
a puținelor bijuterii aflate în casă, chiar de către un fost vecin, legionar, de
meserie cizmar. De asemenea, la un denunț făcut de un necunoscut, s-a făcut o
descindere la fiul meu Leib Moscovici, în anul 1942, unde, după ce s-a răscolit, s-a găsit corespondență din America, de la rudele noastre, corespondență care a
fost declarată subversivă și dânsul închis pe timp de 1 an la închisoare, iar
tot ce era de preț, ca aur, bijuterii și bani, s-a confiscat în favoarea Statului
român.(...)"
- Iosif Sclear, născut in 1917, strada Nicolina,
vânzător
„În ziua de 29 iunie 1941, am fost
luat de acasă cu forța și bătut tot timpul pâna ce am ajuns la Chestură, și la
Chestură am fost jefuit de suma de 50.000 lei, un ceas de mână și un stilou, și
am fost lovit cu răngi de fier la corp și rănit grav la cap, după ce ne-a băgat în vagoane și am mers 8 zile pe cea mai mare căldură fără nici un pic de apă sau mâncare. În lagăr (la Călărași) am fost întrebuințat la muncă foarte grea și, fără să avem hrană îndestulată, am făcut muncă obligatorie în detașament, fără
a avea concediu, și am fost tratați mai rău ca pușcăriașii pe viață.
Părinții mi-au fost omorâți în
Basarabia și Transnistria, impreuna cu doi frați și o soră, de care nu mai știu
nici măcar locul unde sunt înmormintați. Am avut o casă, rămasă de la părinți, și
după ce a fost trecută la CNR, a fost dărâmată pe motivul că a fost avariată,
iar materialul a fost dat unui legionar. (...)"
- Avram Bercu, născut in 1884, strada Arapu, tâmplar
„Nu mai era chip de ieșit în stradă, în
special pentru că ne recunoșteau de la km distantă, purtând semne distinctive.
Cum ieșeam în stradă, eram scuipat, lovit pe la spate de cel mai mic copil, iar
dacă spuneam un cuvânt, săreau părinții copiilor cu un ciomag la bătaie, eram
nevoit să mă închid în casă pe un timp pâna bătăușul uita.
Regimul ăsta era înainte de pogrom.
După pogrom, era și mai rău. Eu cu familia mea am fost cruțați în timpul
pogromului de a fi dus la moarte, ca prin minune uitaseră de străduța noastră,
dar cu toate astea nu au uitat să ne ție sub amenințări, în fiecare oră venea
alt vecin creștin și ne anunța (că) nu mai este mult și ne va tăia și pe noi ca
pe méii. Eu și toți ai mei ne-am ascuns și două zile n-am ieșit din
ascunzătoare. După pogrom, însă, veni ordine că evreii nu au voie de a ieși pe
stradă înainte de ora 8, iar în piață nu aveam voie înainte de ora 10 și de
a-ți cumpăra pâinea tot nu puteai pâna la 10 și dacă veneam la 10 ne punea în
rânduri separate, aparte pe evrei și aparte pe creștini. După ce să împarția la
toți creștinii, începea să se deie la evrei deabia pe jumătate partia cât
trebuia de exemplu la creștini. (...)"
