Știm cu toții că clujenii sunt o specie aparte. Cumva, cineva ne-a băgat în cap că suntem cei mai tari din parcare, așa că strâmbăm din nas la orice, cu aerul că viețuim cel puțin în centrul Genevei și că orice alt oraș pălește de invidie pe lângă "Orașul comoară". Ei bine, ieri mi-am luat-o magistral în freză pe tema asta, de la sora mai mică și (credeam eu) mai oropsită a Clujului, Alba Iulia.
Am coborât din autocar într-o autogară vai mama ei (uitând că nici a noastră nu e mai răsărită) și am mustăcit instantaneu. Inițial, m-am gândit să luăm un taxi până la cetate, dar, apoi, am zis că, dacă tot suntem turiști, să ne comportăm ca niște turiști, așa că am pornit pe jos. Și bine am făcut, pentru că centrul nu era departe.
Înainte să începem excursia, vreau să felicit conducerea orașului, pentru modul în care a reușit să restaureze 2000 de ani de istorie, cu tot ce cuprinde asta, de la reabilitarea clădirilor, la modul în care absolut orice obiect istoric este pus în valoare, până la semnalizarea monumentelor și la modul în care sunt atrași turiștii. Jos pălăria! Cu ocazia asta, am concluzionat că, de fapt, Clujul e doar PR.
Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Biserica memorială Mihai Viteazu, ridicată, în 1988, pe locul aproximativ unde s-a aflat vechea catedrală mitropolitană ortodoxă, construită în anul 1597, la inițiativa lui Mihai Viteazu, și care a fost dărâmată, în 1714, de regimul habsburgic. Complexul mitropolitan ar fi cuprins, în secolul al XVII-lea, pe lângă catedrală, o biserică mai veche și o tipografie. Alba Iulia era, în acea vreme, capitala ortodoxiei din Transilvania.
Imediat după ce am plecat de la bisericuță, au început să apară zidurile cetății. Sunt 7 porți,. iar noi am nimerit la poarta a 3-a. Ce să spun? Nu știu cum reacționați voi la lucruri de-astea, dar pentru un pasionat de istorie, și mai ales de clădiri vechi, cetatea Alba Carolina e un fel de Rai. Ți se măresc ochii, ca în desenele alea animate japoneze, iar placa video din creierul tău o ia la galop peste secole, când pe podul ăla suspendat treceau ofițeri călare și domnițe în calești, iar ceva mai încolo, niște jupânese scoteau apă din fântână, în timp ce negustorii ambulanți își făceau reclamă, strigând în gura mare.
Pentru că ar fi prea mult să dezvolt, aici, toată istoria cetății, voi da doar câteva date esențiale și, cu speranța că v-am intrigat suficient, să mergeți s-o vedeți, voi lăsa câteva poze. Sfatul meu e să stați mai mult de o zi, pentru că nu se poate vizita într-o singură zi și e păcat să ratați ceva.
Fortificația bastionară de la Alba Iulia este cea mai mare cetate din România, care stă în picioare de mai bine de 300 de ani. Cetatea este locul în care vă puteți întoarce în timp, de-a lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificații, din tot atâtea epoci diferite. Cu alte cuvinte, fiecare cetate ridicată aici a înglobat-o pe cea veche: castrul ridicat de romani, cetatea medievală, Cetatea Alba Carolina.
Ultima a fost ridicată la Alba Iulia la
începutul secolului al XVIII-lea. Primul proiect al fortificației a
fost realizat de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, care a condus și
prima fază a lucrărilor. Arhitectul a murit de ciumă și își doarme somnul de
veci în Catedrala Romano Catolică din Alba Iulia. Proiectul a costat 1 milion de guldeni de aur.
Piatra de temelie a cetății a fost pusă în 4 noiembrie
1715. În linii mari, se consideră că anul de încheiere al lucrărilor este 1738,
deși au existat diferite lucrări și în anii următori.
Fortificaţia, concepută pe o suprafaţă de 110
hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, a primit o formă
stelată, cu şapte bastioane alternate cu șase raveline, străbătute de galerii
boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. Forma de stea cu șapte
colțuri este dată de cele șapte bastioane, care formează în zona
centrală „incinta de siguranță“ a fortificației, cea mai importantă și cea mai
bine protejată. Enumerarea bastioanelor începe de la Poarta a
III-a, spre sud, în sensul acelor de ceasornic. Bastioanele au primit denumiri
speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioși. Zidurile
bastioanelor au la bază 2,5 metri grosime, iar înălțimea trece de 10 metri.
Zidul drept care le unește se numește, în limbaj tehnic, curtină. Corpurile mari, amplasate în fața curtinelor, se numesc raveline. Ultima linie de
ziduri se numește contragardă.
Impunătoarea fortificație a primit numele
împăratului Carol al VI-lea, în vremea căruia a fost ridicată, respectiv
Carlsburg-Cetatea lui Carol.
Rolul Cetății a fost unul militar, de apărare, dat
de sistemul bastionar, de tipologia pieselor de artilerie cu care a fost
înzestrată, precum şi de mărimea trupelor existente în interiorul ei.
Cetatea a fost atacată o singură dată în existența ei militară, dar
niciodată cucerită. Episodul a avut loc în 1849, când 8.000 de soldați maghiari
au asediat-o fără succes.
Sursa:
În stânga Porții a 3-a, se află Hotelul Medieval, de 5 stele, fostă magazie de provizii a cetății, care are, în curtea interioară, un havuz în care înoată o broscuță țestoasă.
Imediat după hotel, începe Traseul celor 3 fortificații. Prețul unui bilet este 20 de lei pentru adulți, 5 lei pentru copiii peste 5 ani și gratuit pentru copiii sub 5 ani.
Traseul este amenajat în zona sudică și
sud-estică a Cetății bastionare Alba Carolina, având conformația unui muzeu în
aer liber, în cea mai mare parte a sa.
Cea mai vizibilă urmă a castrului de la Apulum este
poarta de pe latura de sud, numită Porta principalis dextra. Este singura
dintre cele patru porți ale castrului de formă patrulateră care a rămas până în
zilele noastre. Vestigiile rămase înfățișează doar o parte din aspectul de
altădată al Porții și cam o treime din elevația ei de acum 1800 de ani. Tot
aici sunt vizibile și porțiuni din zidul castrului, cu refacerile
medievale la care a fost supus, întrucât fortificația ridicată de soldații
Legiunii a XIII-a Gemina a stat, practic, în picioare mai bine de 1500 de ani.
Intervențiile medievale au constat în refaceri, reparații care nu au schimbat
aliniamentul zidurilor romane.
Timp de aproape 150 de ani, între 1541-1699, Alba Iulia a
fost capitala Principatului Transilvaniei. În vremea principelui Gabriel
Bethlen, s-a decis ca Alba Iulia, capitala princiară, să fie înconjurată de
întărituri strașnice și bastioane. Planul s-a materializat doar pe latura
de sud a Cetății și reprezintă cea de-a doua fază de fortificare. Colțul
de sud-vest a fost întărit de principe și poartă numele de Bastionul Bethlen,
iar colțul de sud-est a fost consolidat de sași și a rămas cunoscut drept
Bastionul Sașilor. Doar ultimul este integrat în „traseul celor trei
fortificații”. Se păstrează doar parțial, întrucât austriecii l-au înglobat, în
secolul al XVIII-lea, în bastionul Sfântul Eugeniu. În interiorul Bastionului
Sașilor este amenajată pentru turiști o Sală a Armelor, în locul camerei de
gardă din secolul al XVII-lea. Tot în acest spațiu a funcționat în secolul
următor brutăria Cetății, unde se producea pâinea pentru toți locuitorii din
incinta fortificației. În acest perimetru turiștii își pot face o idee și
despre cum arăta o „cameră de tortură”.
Cea de-a treia fortificație de la Alba Iulia, Cetatea
bastionară de secol XVIII, este reprezentată pe „traseul celor trei
fortificații” de două dintre cele șapte bastioane care-i dau forma de stea
cu șapte colțuri: Sfântul Eugeniu și Sfântul Ștefan.
Turiștii care ajung pe „traseu” se pot bucura de o
imagine panormamică asupra Orașului de Jos și Văii Mureșului, din punctele de
belvedere. Tot de aici, se poate urmări și impresionantul spectacol al
salvelor de tun, ce are loc după tehnica de acum 300 de ani. Ritualul are
loc în fiecare sâmbătă, de la ora 12.00, în sezonul turistic. Din păcate, noi nu l-am prins.
Dacă tot ajungeți
pe „traseu”, merită să vizitați și caponiera, galeria care străbate
zidul dintre două bastioane ale Cetății, Eugeniu de Savoia și Sfântul Ştefan.
Aici este amenajată o expoziție dedicată restaurării sculpturilor de la Porțile
Cetății bastionare.
De pe traseul celor trei fortificații, se poate
ajunge până deasupra Porții a III-a a Cetății, la ceea ce este considerat în
mod tradițional „Celula lui Horea”, deși sursele istorice arată că liderul
Răscoalei din 1784 a fost întemnițat în Poarta a IV-a.
Sursa:
 |
| Porta principalis dextra |
 |
| Prizonier turc |
 |
| Celula lui Horea |
 |
| Camera de tortură. Din păcate, se poate vedea doar de sus. |
 |
| Accesul la camera de tortură |
Am ieșit de pe traseu rupți de foame și cu dureri de picioare, așa că am făcut haltă la prima terasă care ne-a ieșit în cale, unde am halit o pizza la 25 de lei. La auzul prețului, terasele din centrul Clujului au pufnit disprețuitor: "La noi, atâta e o felie de blat de pizza. Gol, fără topping. Sărakilor!".
Următoarea vizită a fost la o chestie, ca un cort, care se vedea de pe terasa pizzeriei, cu o poartă în formă de coloane romane, pe care scria "Principia", și cu ceva forfotă în curte. S-a dovedit a fi Muzeul Principia, locul în care este valorificată turistic o parte din
clădirea Principiei castrului roman de la Apulum. Aici și-a avut sediul
comandamentul Legiunii a XIII-a Gemina, singura legiune care a
staționat pe teritoriul Daciei pe toată perioada ocupației romane. Muzeul
este unul dintre locurile în care puteți afla povestea castrului ridicat de
romani la Apulum.
Principia a fost cercetată și pusă în valoare doar în
parte, întrucât o bună parte a ansamblului se află sub strada din apropiere și
sub Universitatea „1 Decembrie 1918”.
În curtea muzeului, sunt expuse piese descoperite în
timpul campaniei de cercetare arheologică a zonei sau din colecțiile mai vechi
ale muzeului de istorie din oraș, cum ar fi statui și altare. Statuia în bronz, de la intrarea în muzeu, ne arată cum era echipat soldatul roman acum 1900 de
ani, atunci când Dacia a devenit unul dintre ultimele teritorii incluse în
granițele Imperiului roman.
Zona interioară păstrează in situ urme
importante ale Principiei. Vizitatorii pot vedea încăperile în care se ținea
tezaurul, stindardele, unde se făcea instruirea ofițerilor și soldaților
Legiunii. Tot în interior este valorificată și pardoseala originală a unor
încăperi sau hipocaustul, cunoscuta instalație de încălzire a romanilor.
În curte, niște neni, îmbrăcați în daci și romani, făceau chestii pe care le făceau și cei pe care îi întruchipau: doi (un senator și un centurion) jucau ludum duodecim scriptorum (un joc asemănător tablelor), un dac bătea ceva cu ciocanul, asistat de o fetiță, alt dac făcea opaițe din lut, un alt roman bătea monede.
Partea foarte faină e că există un ghid, care îți povestește despre tot ce vezi acolo, chiar dacă ești doar tu singur în muzeu, și că ești invitat să iei loc pe niște perne, în timp ce rulează un filmuleț de 4 minute despre viața în Legiunea a XIII-a Gemina.
Sursa:
Colecţiile muzeului numără circa 200.000 de obiecte de
patrimoniu, iar biblioteca sa deţine în jur de 70.000 de volume.
După mine, poate lejer rivaliza cu orice muzeu din vest.
 |
| Document scris cu sânge de iobag |
În 1918, era cea mai spaţioasă clădire din Alba
Iulia, singura ce putea să-i găzduiască sub acoperişul său pe cei 1.228 de
delegaţi oficiali ai naţiunii române, care reprezentau întreaga Transilvanie,
atât geografic, cât și social, profesional, religios și politic. Momentul
central al zilei de 1 Decembrie 1918 l-a reprezentat citirea Rezoluției
Unirii în plenul Adunării, de către Vasile Goldiș. Ulterior, actul fundamental
a fost adoptat în unanimitate de către cei prezenți. Documentul de
căpătâi al Unirii este gravat pe peretele interior al Sălii.
Spațiul central al Sălii este dedicat momentului
1918. Vizitatorii pot vedea însemne ale martorilor Unirii: steaguri,
medalii, dar și credenţionale, mandatele în baza cărora s-a făcut accesul în
Sala Unirii. Biroul avocatului Aurel Lazăr din Arad vorbeşte despre primul
mare pas spre realizarea Unirii Transilvaniei cu România: redactarea
Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Transilvania, la 12 octombrie
1918. Actul a fost citit câteva zile mai târziu în Parlamentul de la Budapesta
și marca direcţia pe care se angajau românii transilvăneni în perioada ce urma:
desfacerea totală de Ungaria şi pregătirea demersurilor pentru realizarea
Unirii cu România.
Este expus și aparatul de fotografiat cu care
au fost realizate cele cinci poze ale Unirii. Samoilă Mârza, cel care avea
să-și primească pe bună dreptate renumele de „fotograful Unirii”, a fost
singurul dintre cei peste 100.000 de români veniți la Alba Iulia care a avut în
„dotare” un aparat de fotografiat. De ce avem imagini doar din exterior, cu
mulțimile și tribunele oficiale? Samoilă Mârza nu a avut acces în Sala Unirii,
întrucât nu era fotograful oficial al evenimentului. Chiar și așa, importanța
fotografiilor lăsate de Samoilă Mârza este covârșitoare. Imaginile au fost
folosite şi pentru a demonstra cât de democratic a fost actul Unirii.
Rolul istoric pe care l-a avut Sala în 1918 este marcat deasupra intrării, printr-un
text în limba latină, formulat de istoricul Ioan Lupaș. În traducere, spune:
„În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc a fost proclamată pe vecie
și în mod irevocabil, prin dorința solemnă și unanimă a poporului, unirea
Transilvaniei cu întreaga Daco-Românie. Amintirea acestui eveniment să fie
eternă”.
Sala este străjuită de o galerie de 21 busturi ale
fruntaşilor de la 1918: oameni politici, oameni de arme şi de cultură şi
reprezentanţi ai clerului.
Clădirea, ridicată la 1900, a servit în prima fază a
existenței sale drept cazinou militar, locul de festivităţi şi recepţii al
armatei austro-ungare. După Unire, Sala a fost consistent înfrumusețată în
1922, când la Alba Iulia s-au încoronat Regele Ferdinand și Regina Maria, ca
Regi ai României Mari.
Sursa:
Catedrala Încoronării, construită special pentru încoronarea Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, este cea mai frumoasă construcție de acest gen pe care eu, personal, am văzut-o în toată viața mea. Și aici includ și bisericile fortificate medievale, care sunt feblețea mea.
Cel mai important eveniment care a fost organizat aici a
fost cel al Încoronării din 15 octombrie 1922, când la Alba Iulia au fost
prezenți reprezentanți ai caselor regale sau imperiale, oficialităţi şi
personalităţi politice din întreaga lume, ceea ce reflecta prestigiul României
la acea dată. Încoronarea efectivă a avut loc în faţa turnului clopotniţă,
sub un baldachin somptuos. La moment au participat 20.000 de ţărani veniţi din
întreaga ţară, iar 40.000 de militari, de la toate armele, au realizat parada
trupelor. În mesajul adresat asistenței, Regele Ferdinand a subliniat
importanţa actului ce simboliza „unirea tuturor ţărilor locuite de
români”.
Portretele ctitorilor primei Mitropolii Ortodoxe din Alba
Iulia, Mihai Viteazul şi Doamna Stanca, sunt pictate în pronaosul
Catedralei. De o parte şi de alta a intrării în nava centrală, se
află portretele regelui Ferdinand şi reginei Maria, surprinși în ținuta avută
la Alba Iulia la ceremonia de Încoronare.
Sursa:
Și ultima, dar nu cea din urmă, Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail. Ridicată în urmă cu 800 de ani, catedrala
arhiepiscopală romano-catolică este cea mai veche catedrală din
Transilvania care continuă să funcționeze și cea mai veche clădire din
Alba Iulia şi din judeţul Alba. Este, totodată, de secole, cea mai înaltă
clădire din Alba Iulia, dar și din județul Alba. Turnul măsoară, cu tot cu
cruce, 56,7 metri și domină perspectiva orașului văzut din depărtare.
Catedrala este considerată ca fiind cel de-al treilea
edificiu religios ridicat pe același amplasament. Este construită din blocuri
de piatră provenite în parte din zidurile castrului ridicat de romani la
Apulum. Lucrările au debutat, la începutul secolului al XIII-lea. Din
perspectivă arhitecturală, edificiul înglobează toate stilurile utilizate
între secolele X-XVIII: romanic, gotic, renascentist și baroc. La loc de cinste
este romanicul. Începute în această perioadă, lucrările de construcție ale
catedralei au durat decenii, timp în care au fost adoptate, treptat, soluții
arhitecturale și decorative, care se încadrează stilistic goticului. Interiorul
Catedralei este și în zilele noastre o oglindă remarcabilă a stilului
gotic. O intervenție notabilă în existența Catedralei datează din
perioada Renașterii și este vizibilă și în zilele noastre. Este capela Lázó,
aflată pe latura de nord.
Catedrala a fost martora unor evenimente
remarcabile cum ar fi intrarea lui Mihai Viteazul în Cetatea Bălgradului,
în 1599.
După pătrunderea Reformei în Transilvania, instituția
episcopală a fost suspendată în 1565, iar catedrala a revenit protestanților
calvini. Despre lucrări de înfrumusețare și renovare putem vorbi după 1716,
când catedrala a reintrat în posesia Bisericii Romano-Catolice. De atunci
datează, spre exemplu, cele patru statui în stil baroc de pe latura
nordică din interiorul catedralei, reprezentându-i pe regii sfinți ai
Ungariei, Ștefan și Ladislau, și pe sfinții episcopi Adalbert și Gherardus În
prezent, în frontul vestic al catedralei sunt amplasate replici după
originalele statuilor păstrate în interior.
Catedrala este, în acelaşi timp, un adevărat panteon al
Transilvaniei. În nava laterală sudică se află tumba lui Iancu de
Hunedoara, voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei. Pe ceea ce se
consideră a fi mormântul voievodului sunt aşezate coroane atât maghiare cât şi
româneşti, semn al aprecierii acestuia de ambele naţiuni. În nava opusă sunt
monumentele funerare ale primului principe al Transilvaniei, Ioan Sigismund și
ale mamei sale, Isabella, regină a Ungariei.
Sursă:
Aceasta a fost, în mare, incursiunea în istorie pe care am făcut-o săptămâna aceasta. Ce v-am arătat aici e doar o mică parte din ce se poate vedea, iar sentimentele nu pot fi așternute pe hârtie (sau pe un blog). De aceea, vă îndemn să vă faceți timp să vizitați Alba Iulia. Vă promit că n-o să vă pară rau.
