Se împlinesc, astăzi, 74 de ani de la lovitura de stat prin care Regele Mihai a fost forțat să abdice, iar noi am intrat în noaptea comunismului, ale cărui urmări încă le simțim. Nu știu dacă s-ar fi putut face ceva ca aceasta să nu se întâmple. Noi singuri sigur n-am fi putut face nimic. Poate dacă ne-ar fi ajutat marile puteri, dar ele nu erau interesate de asta.
Articol preluat de pe https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/abdicarea-regelui-mihai
După ocuparea teritoriului României de către Armata Roșie, transformarea
țării în republică populară și impunerea unui regim de tip sovietic erau o
chestiune de timp. Opoziția internă față de acapararea totală a puterii de
către comuniști nu putea avea sorți de izbândă, în pofida unor gesturi
spectaculoase, precum „greva regală” (21 august 1945-7 ianuarie 1946) sau votul
masiv împotriva alianței electorale conduse de comuniști, la alegerile din 19
noiembrie 1946.
Forțele democratice din România nu aveau sprijin nici pe plan extern. Prin
acordul de procentaj, semnat, în secret, la Moscova, de Churchill și Stalin
(octombrie 1944), Uniunea Sovietică primea mână liberă în România. Semnarea
tratatelor de pace de la Paris, dintre Aliați și statele Axei, inclusiv România
(februarie 1947), și ratificarea acestora de către cele trei mari puteri care
au câștigat războiul au însemnat și o recunoaștere a regimului impus la
București în martie 1945.
„Regele Mihai a reprezentat ultimul bastion al democrației și a dat o
adevărată bătălie de ariergardă împotriva comunizării României. Soarta
suveranului era însă pecetluită: încă de la 7 martie 1945, a doua zi după
instalarea guvernului Groza, un grup de activiști sovietici au remis
reprezentanților PCdR, Ana Pauker, Constantin Pârvulescu și Constantin Doncea,
un plan de comunizare a României care prevedea, printre altele, «abdicarea
regelui și exilul familiei regale». Măsurile fixate în plan urcarea urmau să
fie realizate în următorii trei ani” (Florin Constantiniu).
Evenimentele produse în ultimele luni de război și în primii doi ani după încheierea conflictului mondial nu lăsau însă niciun dubiu: monarhia urma să fie înlăturată din România. Singurele întrebări erau când și cum. Prilejul s-a ivit la sfârșitul anului 1947. Regele Mihai și regina- mamă Elena au fost invitați la Londra, la nunta prințesei moștenitoare a Marii Britanii, Elizabeth, cu ducele Philip de Mountbatten. Cei doi au părăsit Bucureștiul pe data de 11 noiembrie.
În timpul vizitei în străinătate, regele Mihai a purtat mai multe convorbiri secrete cu oficiali și diplomați occidentali, printre care Ernest Bevin, ministrul de Externe britanic, și Lewis Williams Douglas, ambasadorul Statelor Unite, în urma cărora a fost extrem de dezamăgit. Printre subiectele abordate, a fost și oportunitatea întoarcerii în România. Americanii și britanicii i-au dat de înțeles că decizia de a se întoarce sau nu înapoi în țară „îi aparține în totalitate” regelui Mihai.
În țară, „mulți români se temeau că Mihai nu se va mai întoarce de la Londra”, arată o telegramă a Legației SUA de la București. Aceste temeri erau justificate, în contextul în care România rămăsese ultima monarhie din Europa de Est ocupată de sovietici, toate celelalte dinastii fiind înlăturate. Regele Mihai a părăsit Londra pe 29 noiembrie, dar nu s-a întors direct în România, ci s-a oprit în Elveția. Încă mai aștepta sfatul americanilor.
Pe data de 17 decembrie, Legația americană de la Berna a fost informată că regele Mihai a hotărât să se întoarcă în țară, „în absența consilierii din partea Statelor Unite ale Americii”. Regele Mihai a sosit în București pe 21 decembrie, fiind întâmpinat în gara Mogoșoaia de membrii guvernului și miniștrii plenipotențiari ai țărilor prin care a trecut suveranul român, Marea Britanie, Franța, Elveția, Austria și Ungaria.
A fost o primire rece, strict protocolară, în evident contrast cu cea rezervată mareșalului iugoslav Iosip Broz Tito, care vizitase România cu câteva zile înainte. Cu acea ocazie a fost invitat tot corpul diplomatic de la București, atât la sosire, cât și la plecare. Două zile mai târziu, regele Mihai a plecat la Sinaia, împreună cu suita sa și cu regina mamă, pentru a petrece Crăciunul și Anul Nou, nu înainte de a semna decretul privind numirea lui Emil Bodnăraș în funcția de ministru al Apărării Naționale.
În seara zilei de 29 decembrie, regele Mihai primește un telefon de la premierul Petru Groza, care îi solicită o întrevedere la București, în ziua următoare, fără să-i spună motivul. Nimeni nu se aștepta la abdicare, membrii Curții au crezut că ar putea fi vorba despre o discuție privind viitoarea căsătorie a regelui Mihai cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, eveniment pentru care Guvernul trebuia să-și dea acordul, conform normelor. În zorii zilei de 30 decembrie, suveranul și regina mamă pornesc spre București.
În zilele precedente, Guvernul comunist adoptase un plan secret de măsuri pentru a forța abdicarea regelui și a preveni o eventuală reacție negativă a populației.
La scurt timp, la Palatul Elisabeta au sosit Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și transporturilor. Aceștia au cerut tuturor, în afară de rege și de regina mamă, să părăsească încăperea. Conform raportului Legației britanice, „Groza s-a plasat pe o latură a încăperii și n-a luat parte la discuție”.
Gheorghiu-Dej i-a spus regelui că „Noi și grave evenimente au intervenit și ele fac esențial ca Majestatea Voastră să abdice imediat”. Raportul precizează că „Regele a solicitat un răgaz de 24 de ore pentru a evalua situația, la care Dl. Dej a replicat că avea la dispoziție zece minute”.
În cele din urmă, s-a ajuns la un acord, regele Mihai avea la dispoziție o oră, după care, a amenințat Dej, se putea produce o „baie de sânge”, iar suveranul ar fi fost făcut responsabil pentru asta. Dej l-a amenințat pe regele Mihai că cei aproximativ o mie de studenți care se aflau în acel moment în închisorile din București ar putea fi executați și susținea că Guvernul nu putea asigura siguranța cetățenilor Bucureștiului, dacă ar fi izbucnit mișcări de stradă din cauza refuzului monarhului de a abdica.
Mai multe surse, întărite ulterior și de suveran, susțin că ar fi fost amenințată chiar viața regelui. Petru Groza ar fi scos un pistol din buzunar și i-ar fi spus regelui: „Vedeți dumneavoastră, nu vreau să am aceeași soartă ca și Antonescu”, făcând referire la actul din 23 august 1944. Peste ani, Emil Bodnăraș a evocat evenimentele produse atunci:
„Înarmat era el [Gheorghiu-Dej – n.r] cu partea teoretică, iar pentru partea practică i-am dat un pistol în mână, putea să-l bage în buzunar, i-am dat unul mai mititel să-l dea și lui Petru Groza, care îl însoțea în această misiune, deși formal, Groza era fațada cu care se intra în Palat; și restul măsurilor organizatorice, concretizate foarte precis până la cele mai mici amănunte, în batalioanele muncitorești înarmate, în măsuri luate pe tot teritoriul țării, ca nicio vrabie dă nu poată scăpa observației noastre”.
Regele Mihai și regina mamă erau izolați în palat, nimeni nu putea să iasă sau să intre, iar liniile telefonice fuseseră tăiate. În cele din urmă, Regele Mihai a acceptat să semneze actul de abdicare înmânat de Gheorghiu-Dej și Groza, fără să poată modifica niciun cuvânt.
În seara zilei de 30 decembrie, Petru Groza a convocat o ședință a Consiliului de Miniștri, pentru a le aduce la cunoștință că regele a acceptat să semneze declarația de abdicare. În declarația susținută în fața Consiliului, Groza recunoaște că „monarhia constituia o piedică [ultima – n.r.] în calea dezvoltării țării noastre spre un regim de democrație populară”.
Cu acest prilej, Groza a anunțat proclamarea Republicii Populare Române și constituirea unui organ provizoriu de conducere formală a statului, în locul unei Regențe, a cărei instituire era cerută de Constituție. Acest organ provizoriu, numit Prezidiumul Republicii Populare Române, era format din cinci membri: Mihail Sadoveanu, președintele Adunării Deputaților, Constantin Ion Parhon, președintele ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), Ştefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Gheorghe Stere, președintele Curții de Apel din București, și Ion Niculi, vicepreședintele Adunării Deputaților.
În seara zilei de 30 decembrie, a avut loc o ședință specială a Adunării Deputaților. Petru Groza a citit actul de abdicare și proclamația Consiliului de Miniștri, iar deputații au votat, fără niciun vot împotrivă, „Legea pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română”. Legea, publicată în aceeași seară în „Monitorul Oficial”, menționa că Adunarea Deputaților a luat act de abdicarea regelui și suspenda Constituția. Şedința Adunării Deputaților a început la ora 19:10 și s-a încheiat la ora 19:55.
Regele Mihai a cerut să se adreseze direct poporului și să anunțe abdicarea la radio, însă a fost refuzat. Cetățenii români au aflat de abdicarea monarhului în seara zilei de 30 decembrie, în jurul orei 18:00, prin intermediul unui comunicat transmis la radio. Începând de a doua zi a fost declanșată o campanie furibundă de propagandă.
„Pe 31 decembrie și în zilele următoare a început delirul mass-media, cu laude superlative și o retorică pe măsură, privind noua orânduire și perspectivele deschise poporului muncitor. Pe tramvaie fluturau bannere cu «Trăiască Republica Populară Română». Centralele telefonice ale instituțiilor publice întâmpinau pe solicitanți cu aceeași lozincă la care erai nevoit să răspunzi «Trăiască» sau «Trăiască Republica». Publicul era «educat» chiar din prima zi să accepte noua formă de stat – democrația populară” (Dinu C. Giurescu).
Orice detaliu despre abdicare a fost ascuns opiniei publice. Până și servitorii Casei Regale au fost obligați să jure că nu vor vorbi cu nimeni despre ce s-a întâmplat, în special cu străinii. Cu toate acestea, vestea abdicării a reprezentat un adevărat șoc pentru majoritatea românilor. Conform unei telegrame din 31 decembrie, trimisă de Rudolf Schoenfeld, ministrul american la București, către Departamentul de Stat american, întreaga poveste a fost gestionată neobișnuit de repede și de eficient de guvernul român și a luat populația complet prin surprindere. Reacția poporului român cu privire la abdicare a fost una de șoc și durere, comparabilă cu cea exprimată la moartea președintelui Roosevelt. Totuși, nu a avut loc nicio tulburare și, conform unor surse de încredere, nu se așteaptă vreuna. Guvernul a ascuns faptul că a forțat abdicarea și a elaborat proclamația regală și că l-a obligat pe rege să o semneze. Toate prezentările din presă și de la radio sunt menite să-i convingă pe români că acesta a fost într-adevăr un act voluntar al regelui”.
Într-un raport din 8 ianuarie 1948, Legația britanică de la București spunea că „abdicarea Regelui a fost forțată și evenimentul constituie o lovitură de stat” și observa că „a fost, în general, primită de poporul român ca o nouă și teribilă lovitură dată țării de opresorii comuniști. Abdicarea a fost primită cu profundă întristare și cel mai bun comentariu al moralei populare este acela că populația nu îndrăznește s-o deplângă public... Este un puternic simțământ în România în sensul că plecarea Regelui marchează nu numai sfârșitul unei epoci, dar – după cum comuniștii nu au cutezat să evidențieze – începutul unei noi epoci de sovietizare a României”.
„«Sfârșitul unei epoci», formularea diplomatului britanic corespundea realității. Desigur, oamenii își dădeau seama, mai ales în 1947, după așa-zisele «alegeri», că guvernarea procomunistă se întărește și își întinde aria de cuprindere. La acest rezultat contribuia și absența oricărei reacții de la țările din Vest. Atâta vreme cât Regele rămânea în fruntea statului, exista totuși speranța că se păstra ceva din întocmirea normală a țării. Cu abdicarea Suveranului se încheia o întreagă etapă de istorie, iar speranțele unei reveniri la o viață normală se risipeau de tot” (Dinu C. Giurescu).
Pe 31 decembrie, regele Mihai și regina mamă Elena au părăsit Capitala și s-au îndreptat spre Sinaia, unde au fost ținuți sub atentă supraveghere până pe data de 3 ianuarie 1948. Castelul Peleș se afla sub paza strictă a trupelor din Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar orice mișcare îi era raportată imediat lui Emil Bodnăraș. De la întoarcerea în Sinaia, regelui și reginei mame li s-a interzis să comunice cu oricine și abia au avut timp să-și facă bagajele.
O telegramă din 1 ianuarie 1948, trimisă de Rudolf Schoenfeld, menționa că „în ciuda promisiunii făcute de Groza în momentul abdicării regelui, cum că acestuia i se va permite să scoată cu el din țară persoanele din anturaj pe care le va dori, precum și bunurile personale, Ionnițiu [secretarul particular al regelui – n.r.] a spus că acum nu mai este deloc sigur cine va putea să-l însoțească pe rege în exil sau ce bunuri personale va putea lua cu el. A afirmat de asemenea că guvernul i-a oferit regelui o sumă de bani, pentru a-l ajuta după plecarea din țară, și că acesta a refuzat oferta”.
Regele și regina mamă au plecat din țară spre Elveția în seara zilei de sâmbătă, 3 ianuarie, însoțiți de câțiva membri ai anturajului regal. Conform Raportului legației britanice de la București din data de 8 ianuarie, „până la urmă, totuși, [regele] a fost tratat cu o oarecare politețe. Trenul regal a fost trimis de la București la Sinaia, iar din Sinaia i s-a permis să plece din gara regală, unde a fost derulat, ca de obicei, covorul roșu. Totuși, nimeni nu a avut permisiunea de a se apropia de gară în momentul îmbarcării”.
„Rapiditatea cu care revoluția comunistă s-a înfăptuit în România pare să provoace o mare duritate și mari suferințe... Pentru poporul român, ori pentru aceia care și-au exprimat opiniile față de mine și pentru prietenii mei, mai este o simplă mângâiere în prezenta situație, și anume că Regele lor a scăpat cu viață”, nota R. Sarell, prim-secretar al Legației britanice de la București, pe 8 ianuarie 1948.
Evenimentele produse în ultimele luni de război și în primii doi ani după încheierea conflictului mondial nu lăsau însă niciun dubiu: monarhia urma să fie înlăturată din România. Singurele întrebări erau când și cum. Prilejul s-a ivit la sfârșitul anului 1947. Regele Mihai și regina- mamă Elena au fost invitați la Londra, la nunta prințesei moștenitoare a Marii Britanii, Elizabeth, cu ducele Philip de Mountbatten. Cei doi au părăsit Bucureștiul pe data de 11 noiembrie.
În timpul vizitei în străinătate, regele Mihai a purtat mai multe convorbiri secrete cu oficiali și diplomați occidentali, printre care Ernest Bevin, ministrul de Externe britanic, și Lewis Williams Douglas, ambasadorul Statelor Unite, în urma cărora a fost extrem de dezamăgit. Printre subiectele abordate, a fost și oportunitatea întoarcerii în România. Americanii și britanicii i-au dat de înțeles că decizia de a se întoarce sau nu înapoi în țară „îi aparține în totalitate” regelui Mihai.
În țară, „mulți români se temeau că Mihai nu se va mai întoarce de la Londra”, arată o telegramă a Legației SUA de la București. Aceste temeri erau justificate, în contextul în care România rămăsese ultima monarhie din Europa de Est ocupată de sovietici, toate celelalte dinastii fiind înlăturate. Regele Mihai a părăsit Londra pe 29 noiembrie, dar nu s-a întors direct în România, ci s-a oprit în Elveția. Încă mai aștepta sfatul americanilor.
Pe data de 17 decembrie, Legația americană de la Berna a fost informată că regele Mihai a hotărât să se întoarcă în țară, „în absența consilierii din partea Statelor Unite ale Americii”. Regele Mihai a sosit în București pe 21 decembrie, fiind întâmpinat în gara Mogoșoaia de membrii guvernului și miniștrii plenipotențiari ai țărilor prin care a trecut suveranul român, Marea Britanie, Franța, Elveția, Austria și Ungaria.
A fost o primire rece, strict protocolară, în evident contrast cu cea rezervată mareșalului iugoslav Iosip Broz Tito, care vizitase România cu câteva zile înainte. Cu acea ocazie a fost invitat tot corpul diplomatic de la București, atât la sosire, cât și la plecare. Două zile mai târziu, regele Mihai a plecat la Sinaia, împreună cu suita sa și cu regina mamă, pentru a petrece Crăciunul și Anul Nou, nu înainte de a semna decretul privind numirea lui Emil Bodnăraș în funcția de ministru al Apărării Naționale.
În seara zilei de 29 decembrie, regele Mihai primește un telefon de la premierul Petru Groza, care îi solicită o întrevedere la București, în ziua următoare, fără să-i spună motivul. Nimeni nu se aștepta la abdicare, membrii Curții au crezut că ar putea fi vorba despre o discuție privind viitoarea căsătorie a regelui Mihai cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, eveniment pentru care Guvernul trebuia să-și dea acordul, conform normelor. În zorii zilei de 30 decembrie, suveranul și regina mamă pornesc spre București.
În zilele precedente, Guvernul comunist adoptase un plan secret de măsuri pentru a forța abdicarea regelui și a preveni o eventuală reacție negativă a populației.
La scurt timp, la Palatul Elisabeta au sosit Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și transporturilor. Aceștia au cerut tuturor, în afară de rege și de regina mamă, să părăsească încăperea. Conform raportului Legației britanice, „Groza s-a plasat pe o latură a încăperii și n-a luat parte la discuție”.
Gheorghiu-Dej i-a spus regelui că „Noi și grave evenimente au intervenit și ele fac esențial ca Majestatea Voastră să abdice imediat”. Raportul precizează că „Regele a solicitat un răgaz de 24 de ore pentru a evalua situația, la care Dl. Dej a replicat că avea la dispoziție zece minute”.
În cele din urmă, s-a ajuns la un acord, regele Mihai avea la dispoziție o oră, după care, a amenințat Dej, se putea produce o „baie de sânge”, iar suveranul ar fi fost făcut responsabil pentru asta. Dej l-a amenințat pe regele Mihai că cei aproximativ o mie de studenți care se aflau în acel moment în închisorile din București ar putea fi executați și susținea că Guvernul nu putea asigura siguranța cetățenilor Bucureștiului, dacă ar fi izbucnit mișcări de stradă din cauza refuzului monarhului de a abdica.
Mai multe surse, întărite ulterior și de suveran, susțin că ar fi fost amenințată chiar viața regelui. Petru Groza ar fi scos un pistol din buzunar și i-ar fi spus regelui: „Vedeți dumneavoastră, nu vreau să am aceeași soartă ca și Antonescu”, făcând referire la actul din 23 august 1944. Peste ani, Emil Bodnăraș a evocat evenimentele produse atunci:
„Înarmat era el [Gheorghiu-Dej – n.r] cu partea teoretică, iar pentru partea practică i-am dat un pistol în mână, putea să-l bage în buzunar, i-am dat unul mai mititel să-l dea și lui Petru Groza, care îl însoțea în această misiune, deși formal, Groza era fațada cu care se intra în Palat; și restul măsurilor organizatorice, concretizate foarte precis până la cele mai mici amănunte, în batalioanele muncitorești înarmate, în măsuri luate pe tot teritoriul țării, ca nicio vrabie dă nu poată scăpa observației noastre”.
Regele Mihai și regina mamă erau izolați în palat, nimeni nu putea să iasă sau să intre, iar liniile telefonice fuseseră tăiate. În cele din urmă, Regele Mihai a acceptat să semneze actul de abdicare înmânat de Gheorghiu-Dej și Groza, fără să poată modifica niciun cuvânt.
În seara zilei de 30 decembrie, Petru Groza a convocat o ședință a Consiliului de Miniștri, pentru a le aduce la cunoștință că regele a acceptat să semneze declarația de abdicare. În declarația susținută în fața Consiliului, Groza recunoaște că „monarhia constituia o piedică [ultima – n.r.] în calea dezvoltării țării noastre spre un regim de democrație populară”.
Cu acest prilej, Groza a anunțat proclamarea Republicii Populare Române și constituirea unui organ provizoriu de conducere formală a statului, în locul unei Regențe, a cărei instituire era cerută de Constituție. Acest organ provizoriu, numit Prezidiumul Republicii Populare Române, era format din cinci membri: Mihail Sadoveanu, președintele Adunării Deputaților, Constantin Ion Parhon, președintele ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), Ştefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Gheorghe Stere, președintele Curții de Apel din București, și Ion Niculi, vicepreședintele Adunării Deputaților.
În seara zilei de 30 decembrie, a avut loc o ședință specială a Adunării Deputaților. Petru Groza a citit actul de abdicare și proclamația Consiliului de Miniștri, iar deputații au votat, fără niciun vot împotrivă, „Legea pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română”. Legea, publicată în aceeași seară în „Monitorul Oficial”, menționa că Adunarea Deputaților a luat act de abdicarea regelui și suspenda Constituția. Şedința Adunării Deputaților a început la ora 19:10 și s-a încheiat la ora 19:55.
Regele Mihai a cerut să se adreseze direct poporului și să anunțe abdicarea la radio, însă a fost refuzat. Cetățenii români au aflat de abdicarea monarhului în seara zilei de 30 decembrie, în jurul orei 18:00, prin intermediul unui comunicat transmis la radio. Începând de a doua zi a fost declanșată o campanie furibundă de propagandă.
„Pe 31 decembrie și în zilele următoare a început delirul mass-media, cu laude superlative și o retorică pe măsură, privind noua orânduire și perspectivele deschise poporului muncitor. Pe tramvaie fluturau bannere cu «Trăiască Republica Populară Română». Centralele telefonice ale instituțiilor publice întâmpinau pe solicitanți cu aceeași lozincă la care erai nevoit să răspunzi «Trăiască» sau «Trăiască Republica». Publicul era «educat» chiar din prima zi să accepte noua formă de stat – democrația populară” (Dinu C. Giurescu).
Orice detaliu despre abdicare a fost ascuns opiniei publice. Până și servitorii Casei Regale au fost obligați să jure că nu vor vorbi cu nimeni despre ce s-a întâmplat, în special cu străinii. Cu toate acestea, vestea abdicării a reprezentat un adevărat șoc pentru majoritatea românilor. Conform unei telegrame din 31 decembrie, trimisă de Rudolf Schoenfeld, ministrul american la București, către Departamentul de Stat american, întreaga poveste a fost gestionată neobișnuit de repede și de eficient de guvernul român și a luat populația complet prin surprindere. Reacția poporului român cu privire la abdicare a fost una de șoc și durere, comparabilă cu cea exprimată la moartea președintelui Roosevelt. Totuși, nu a avut loc nicio tulburare și, conform unor surse de încredere, nu se așteaptă vreuna. Guvernul a ascuns faptul că a forțat abdicarea și a elaborat proclamația regală și că l-a obligat pe rege să o semneze. Toate prezentările din presă și de la radio sunt menite să-i convingă pe români că acesta a fost într-adevăr un act voluntar al regelui”.
Într-un raport din 8 ianuarie 1948, Legația britanică de la București spunea că „abdicarea Regelui a fost forțată și evenimentul constituie o lovitură de stat” și observa că „a fost, în general, primită de poporul român ca o nouă și teribilă lovitură dată țării de opresorii comuniști. Abdicarea a fost primită cu profundă întristare și cel mai bun comentariu al moralei populare este acela că populația nu îndrăznește s-o deplângă public... Este un puternic simțământ în România în sensul că plecarea Regelui marchează nu numai sfârșitul unei epoci, dar – după cum comuniștii nu au cutezat să evidențieze – începutul unei noi epoci de sovietizare a României”.
„«Sfârșitul unei epoci», formularea diplomatului britanic corespundea realității. Desigur, oamenii își dădeau seama, mai ales în 1947, după așa-zisele «alegeri», că guvernarea procomunistă se întărește și își întinde aria de cuprindere. La acest rezultat contribuia și absența oricărei reacții de la țările din Vest. Atâta vreme cât Regele rămânea în fruntea statului, exista totuși speranța că se păstra ceva din întocmirea normală a țării. Cu abdicarea Suveranului se încheia o întreagă etapă de istorie, iar speranțele unei reveniri la o viață normală se risipeau de tot” (Dinu C. Giurescu).
Pe 31 decembrie, regele Mihai și regina mamă Elena au părăsit Capitala și s-au îndreptat spre Sinaia, unde au fost ținuți sub atentă supraveghere până pe data de 3 ianuarie 1948. Castelul Peleș se afla sub paza strictă a trupelor din Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar orice mișcare îi era raportată imediat lui Emil Bodnăraș. De la întoarcerea în Sinaia, regelui și reginei mame li s-a interzis să comunice cu oricine și abia au avut timp să-și facă bagajele.
O telegramă din 1 ianuarie 1948, trimisă de Rudolf Schoenfeld, menționa că „în ciuda promisiunii făcute de Groza în momentul abdicării regelui, cum că acestuia i se va permite să scoată cu el din țară persoanele din anturaj pe care le va dori, precum și bunurile personale, Ionnițiu [secretarul particular al regelui – n.r.] a spus că acum nu mai este deloc sigur cine va putea să-l însoțească pe rege în exil sau ce bunuri personale va putea lua cu el. A afirmat de asemenea că guvernul i-a oferit regelui o sumă de bani, pentru a-l ajuta după plecarea din țară, și că acesta a refuzat oferta”.
Regele și regina mamă au plecat din țară spre Elveția în seara zilei de sâmbătă, 3 ianuarie, însoțiți de câțiva membri ai anturajului regal. Conform Raportului legației britanice de la București din data de 8 ianuarie, „până la urmă, totuși, [regele] a fost tratat cu o oarecare politețe. Trenul regal a fost trimis de la București la Sinaia, iar din Sinaia i s-a permis să plece din gara regală, unde a fost derulat, ca de obicei, covorul roșu. Totuși, nimeni nu a avut permisiunea de a se apropia de gară în momentul îmbarcării”.
„Rapiditatea cu care revoluția comunistă s-a înfăptuit în România pare să provoace o mare duritate și mari suferințe... Pentru poporul român, ori pentru aceia care și-au exprimat opiniile față de mine și pentru prietenii mei, mai este o simplă mângâiere în prezenta situație, și anume că Regele lor a scăpat cu viață”, nota R. Sarell, prim-secretar al Legației britanice de la București, pe 8 ianuarie 1948.
Actul de abdicare
Mihai I-iu, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională Rege al României.
În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul fundamental-Constituţia ţării-ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.
În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.
În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român
ABDIC,
Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat.
Mihai.
Dat la Bucureşti,
astăzi 30 decembrie 1947.
