BISERICA LUI MATIA - SIMBOLUL CLUJULUI

 

Nu există om care să fi trecut prin Cluj și să nu știe unde este biserica lui Matia (care, spre surprinderea multora, nu se traduce în română prin „Matei”). Cât despre clujeni, well, noi ne întâlnim, de vreo 4 generații, „la coada calului”, iar viețile noastre se împletesc cu biserica de mai bine de 600 de ani.

Mi-ar plăcea ca zidurile clădirilor să poată vorbi. Bine, mie oricum îmi vorbesc, dar mai șoptit, așa, trebuie să ciulesc urechile bine, să fac un pic de efort. Mi-ar plăcea să vorbească tare și răspicat când trec pe lângă ele, să-mi povestească despre cum era pe vremea lor. Cum erau oamenii, cum era viața. Cred că cel mai bine se poate învăța istorie de la ziduri și morminte. 

Am un obicei: când văd câte o clădire foarte veche (biserică, ziduri de cetate, turnuri; case nu, că alea sunt zugrăvite des) le dau roată, pentru că, în general, găsesc inscripții pe ele, scrijelituri ale oamenilor din veacurile trecute, care, la fel ca cei de azi, n-au putut trece pe lângă o clădire fără să scrie pe ea ”Gheorghe a fost aici în anul....”. 

Așa am făcut și cu biserica St Mihaly și am avut dreptate. Este plină de dovezi ale trecerii oamenilor pe-acolo. Cea mai veche pe care am văzut-o era de prin 1600 și ceva. Din păcate, telefonul meu face poze ca o cizmă, așa că, deși le-am fotografiat, nu s-a văzut mai nimic. Dar închipuiți-vă ce-ar putea spune zidurile astea dacă ar putea vorbi! Mai ales că biserica a văzut o grămadă de execuții publice, care s-au ținut în fața ei (de exemplu, aici și-a decapitat Sigismund Bathory dușmanii conspiraționiști, în 1594, în timp ce el privea de la balconul unui palat de peste drum). 

Biserica lui Matia, mai cunoscută ca biserica romano-catolică Sf. Mihail (Kolozsvari Szent Mihaly templom; Klausenburger Michaelskirche) este inima orașului. Toată viața noastră, de aproape 700 de ani, se învârte în jurul ei. 

Regele Matia Corvin a fost botezat aici, în biserica la a cărei reconstrucție va participa mai tarziu, iar regina Izabella i-a oferit aici coroana regelui Ferdinand I. Principii Transilvaniei, Bathory Zsigmond, Rakoczi Zsigmond, Bathory Gabor si Bethlen Gabor au fost confirmați în funcții tot în acest lăcas.

Construcția bisericii a început în 1348-1349, pe locul unui cimitir din sec. XII-XIII, după ce regele Carol Robert de Anjou a acordat Clujului statutul de oraș și autonomia ecleziastică (adică libertatea de a-și alege preotul), în 1316, iar lucrările au fost terminate după 1419, în timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg. Dovada este blazonul de deasupra porții, în centrul căruia se află stema Imperiului Romano-German, flancată de cea a Ungariei în dreapta și de cea unificată a Ungariei, Boemiei și Germaniei în stânga. În 1445, blazonul a fost secționat, pentru a face loc statuii Sf Mihail, pentru că, în ziua în care era celebrat acest sfânt, orașul și-a recăpătat privilegiile pierdute din cauza participării la Răscoala de la Bobâlna, din 1437.

In 1489, biserica a fost cuprinsă de un incendiu, fiind restaurată prin grija lui Matia Corvin.

Un alt incendiu a distrus turnul gotic în 1697, reconstruit mai târziu, între 1742 și 1744, în stil baroc. Din 1545, biserica a revenit reformaților, care au distrus pictura, iar între 1566 și 1616, unitarienilor. Abia dupa aceasta dată, ea a redevenit biserică a catolicilor, iar parohul Biro Janos s-a îngrijit de restaurarea interiorului în stil baroc. Amvonul și altarele au fost sculptate de doi meșteri renumiți, Anton Schuchbauer și Johannes Nachtigall. Catolicii au reconstruit turnul baroc, dar și acesta a fost distrus de trăsnet, în 1763, iar apoi de un cutremur. În 1837, începe reconstruirea turnului în stil neogotic, separat de biserică.

În ceea ce privește altarele, biserica a avut nu mai puțin de 11: 5 altare gotice din perioada medievală, 5 baroce, construite între 1725-1759, dintre care doar două mai pot fi găsite azi în biserică, și un altar neogotic, din 1870, utilizat și în prezent.

Orga bisericii e cea originală, din sec XVIII.

Pe partea dinspre Piața Unirii, sus, pe zid, se află o statuie fără cap, în legătură cu care circulă două legende: prima legendă spune că ar fi vorba de copilul unuia dintre meșterii care au lucrat la construcția bisericii, care, jucându-se pe schele, a căzut și s-a rănit grav, iar pentru a fi scutit de agonie, i s-a tăiat capul, care s-a rostogolit în fundația bisericii și n-a mai fost găsit niciodată. Legenda spune că numai după moartea copilului a putut fi ridicată biserica. Cea de-a doua legendă, mult mai plauzibilă, spune că statuia ar aparține Sf. Rohus, care avea ca misiune protejarea orașului, și care și-a pierdut capul în timpul unei furtuni. 

Nu știu dacă următoarea informație mai este de actualitate sau nu, având în vedere faptul că, în ultimii 2 ani, au avut loc ample lucrări de restaurare a bisericii și, din câte am auzit, au fost și arheologii pe-acolo, dar o prezint, totuși. Dacă are cineva informații actuale cu privire la cripte, în sensul că au fost lăsați arheologii să se joace în cripte, îl rog frumos să spună, pentru că, pentru mine, e Sfântul Graal.

So, se pare că biserica St Mihaly este singura din Transilvania ale cărei cripte nu au fost încă exploatate de arheologi. Istoricii afirmă că, în subsolul bisericii există o criptă din Evul Mediu, plină cu mormintele elitei orașului din acea vreme și cu obiecte de patrimoniu de mare valoare, însă preoții susțin că nu știu nimic despre asta.

După ce a fost restaurată timp de mai bine de 2 ani, anul acesta a fost parțial deschisă publicului și se poate vizita. Când va fi gata, va putea rivaliza cu orice monument european.

 

Surse:

-Gabriel Virgil Rusu - „Conspirația nobiliară de la Cluj din anul 1594” (în Povești despre Cluj II, Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2016, p. 53-71).

-https://www.stiridecluj.ro/social/care-este-legenda-statuii-fara-cap-de-la-biserica-sfantul-mihail-foto

-https://bunadimineata.ro/cluj/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-biserica-sf-mihail-din-cluj-napoca/

-https://historia.ro/sectiune/travel/biserica-sf-mihail-din-cluj-580372.html

„NU VĂ ÎNTREBAȚI UNDE A FOST DUMNEZEU LA AUSCHWITZ, ÎNTREBAȚI-VĂ UNDE A FOST OMUL” - CASA MEMORIALĂ „ELIE WIESEL” SIGHET

 

După ce ieși, cu sufletul varză, de la Memorialul Sighet, tot ce-ți mai trebuie este o vizită la Casa memorială Elie Wiesel, care se află nu departe. Totuși, ca turist cultural, n-ai voie s-o ratezi. Nu-ți va spune nimic nou, dar nu te va lăsa să uiți ce nu trebuie uitat.

Deși trăiesc cu speranța că toți cei care citesc acest blog știu cine a fost Elie Wiesel, o să fac un scurt rezumat al biografiei sale.

 

Elie Wiesel a fost un scriitor, profesor, ziarist, eseist și activist în domeniul drepturilor omului evreu-american de origine română, născut în 1928, la Sighet și distins, în 1986, cu Premiul Nobel pentru pace. La vârsta de 15 ani, a fost deportat la Auschwitz, unde i s-a tatuat pe braț numărul de identificare A-7713. Împreună cu tatăl lui, a prestat muncă silnică în fabrica ce aparținea complexului Auschwitz III Monowitz, însă tatăl lui nu a rezistat prea mult. A murit de extenuare, dizenterie și inaniție în timp ce Armata Roșie se îndrepta spre Auschitz, iar evreii erau trimiși în „Marșul morții” spre lagărul Buchenwald. Mama și sora lui de 7 ani au fost gazate.

Elie a fost eliberat, bolnav, aproape mort de inaniție și într-o stare de depresie cronică, la 11 aprilie 1945. S-a stabilit inițial la Paris, unde a studiat, la Sorbona, literatură, psihologie și filosofie, întreținându-se din predarea lecțiilor de ebraică. Ulterior, s-a mutat în SUA.

După 1990, s-a implicat în rescrierea corectă a tragediei evreilor din România, contribuind la diminuarea mesajului negaționist din spațiul public. Moare la 2 iulie 2016, în New York.

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului îi poartă numele.

 

Casa memorială se află în Sighet, pe str. Dragoș Vodă, colț cu str. Tudor Vladimirescu. Biletul costă 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru pensionari, elevi și studenți. 

În august 2018, casa a fost vandalizată de un bărbat din Râmnicu Vâlcea, pe zidurile exterioare fiind scrise mesaje cu caracter antisemit. 

 

Casa are arhitectura specifică burgurilor din Transilvania secolului XIX-începutul secolului XX.

În holul de la intrare, găsim o prezentare generală a casei și a ilustrului ei ocupant.

În prima cameră, specialiștii Muzeului Maramureșului au redat atmosfera copilăriei lui Elie Wiesel și specificul comunității evreiești, pe pereți aflându-se fotografii cu familii de evrei din Sighet.

A doua încăpere conține peste 30 de volume din opera laureatului Nobel, expuse în dulapuri și vitrine, precum și momente și fotografii din timpul vizitelor sale la Sighet.

În a treia încăpere sunt expuse fotografii, documente și obiecte personale ale evreilor, consecințe ale Dictatului de la Viena din 1940.

A patra încăpere cuprinde dovezi ale vieții sociale și religioase ale evreilor din Sighet și din Maramureșul istoric. În vitrine, sunt expuse obiecte de ritual, o carte religioasă veche și alte obiecte.

În ultima încăpere sunt prezentați alți reprezentanți ai comunității evreiești din Sighet, cum ar fi Hari Maiorovici sau Vasile Kazar.

În curtea mică, se află bustul lui Elie Wiesel și o bancă, pe care poți să te așezi când ieși, să meditezi la ce ai văzut.

 

Am ieșit și de aici, la fel ca în cazul Memorialului Sighet, cu pumnii încleștați și lacrimi în ochi, cu un sentiment de revoltă și de neputință și cu speranța că astfel de orori nu se vor mai întâmpla niciodată. 

De noi depinde să nu se mai întâmple niciodată, pentru că noi avem rolul educării și formării generațiilor viitoare.

Surse:

-http://muzeulmaramuresului.ro/descopera/casa-memoriala-elie-wiesel/

-https://turistprinromania.com/2021/02/17/un-spatiu-al-emotiei-al-condescendentei-casa-memoriala-elie-wiesel-sighetu-marmatiei/

-https://www.inshr-ew.ro/despre-elie-wiesel/

„ȘI VEȚI CUNOAȘTE ADEVĂRUL, IAR ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI” - ÎN VIZITĂ LA SIGHET

Sunt două locuri în Europa, în care eu, una, mă duc cu inima strânsă: Sighet și Auschwitz. Primul l-am vizitat acum 4 ani, la al doilea n-am ajuns încă, dar voi ajunge în curând și am început, deja, să mă pregătesc psihic. Mă rog, încerc să mă pregătesc, pentru că nu cred că poți fi pregătit vreodată pentru ce vezi, auzi și simți acolo. Și cred că ambele locuri ar trebui să intre în lista scurtă de „must visit” a oricărui om de pe planeta asta, pentru ca ce s-a întâmplat să nu se mai întâmple niciodată.

Nu știu cu ce să încep acest articol, pentru că aș avea de spus foarte multe, însă nici n-aș vrea să fie extrem de lung, să se piardă interesul, care, și așa, e destul de scăzut. Istoria nu atrage, nici măcar istoria apropiată nouă, care ne-a afectat bunicii și părinții și care ne afectectează pe noi, în continuare.

Am intrat în clădirea închisorii cu un nod în gât, aproape cu venerație, încercând să fac liniște, să nu tulbur sufletele celor care au suferit acolo, și am ieșit cu sufletul rupt în bucăți. Nu mă pricep foarte bine să descriu sentimente, nici n-aș avea cum, de fapt, să descriu ce simți acolo, de aceea vă las aici niște informații, niște poze și rugămintea să vă luați copiii, când sunt destul de mari să înțeleagă, și să vizitați Memorialul. 

Despre casa memorială Elie Wiesel voi vorbi în alt articol, pentru că merită unul separat.

Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1898, de autoritățile austro-ungare, fiind o închisoare de drept comun, iar între 1948-1950, au fost închiși aici membrii rezistenței maramureșene. 

”Între mai 1950 și iulie 1953, penitenciarul a devenit unul de maximă securitate. În zilele de 5 și 6 mai 1950, au fost aduși, la penitenciarul Sighet, peste 100 de demnitari din toată țara (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Majoritatea avea peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. În octombrie-noiembrie 1950, au fost transportați la Sighet și 45-50 de episcopi greco-catolici și romano-catolici. În august 1951, au fost transferați, din penitenciarul Galați, membrii lotului PNȚ (condamnați, în noiembrie 1947, la pedepse drastice). 

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde, ziua, pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri, au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră.

Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun.  După alte două decenii, odată cu decretul din 1975, prin care pedepsele puteau fi executate la locul de muncă, în 1977 a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată.

Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.”

(https://www.memorialsighet.ro/scurt-istoric-al-cldirii-inchisorii-din-sighet/)

Pe peretele celularului se află, tradus în 33 de limbi, versetul 32 din capitolul 8 al Evangheliei lui Ioan, pe care l-am folosit ca titlu.

Pe pereții holului de intrare, vizitatorul este întâmpinat de fotografiile tuturor celor care au fost închiși aici. Imaginea e cumplită: fiecare centimetru pătrat din perete este acoperit cu fotografii. Vizual, ai impresia că nu se mai termină. Te faci mic, pleci ochii și mergi mai departe. 

Fiecare celulă are ceva care dă fiori, dar cel mai tare m-au marcat celula neagră și celula lui Iuliu Maniu. „Neagra” (sala 37) era celula de pedeapsă, în care erau izolați, în întuneric total, deținuții considerați recalcitranți, legați de un belciug în mijlocul celulei. La Aiud, erau ținuți cu picioarele pe un grătar aflat în apă. Deținuții erau dezbrăcați și desculți, iar rația de hrană era redusă la jumătate, fiind obligați să stea în picioare toată ziua și toată noaptea.

”În celula nr. 9 s-a stins lumina”. Așa s-a anunțat, în 5 februarie 1953, moartea celui mai mare politician român, Iuliu Maniu. Trupul neînsuflețit a fost aruncat, noaptea, legat într-un sac, într-o groapă nedescoperită nici până în prezent, din cimitirul săracilor, care, acum, face parte din Memorial. Omul politic a fost încarcerat la Sighet în 1951, după ce stătuse 4 ani în penitenciarul de la Galați, fiind condamnat la închisoare pe viață, în urma înscenării de la Tămădău. La Sighet, a fost înfometat, bătut, umilit, iar când starea lui de sănătate s-a agravat și nu a mai putut umbla, a fost lăsat să putrezească, la propriu, în pat.

Într-una din curțile interioare, se află Cortegiul sacrificaților, imaginea simbol al Memorialului, un grup statuar realizat de sculptorul Aurel Vlad, 18 siluete umane, mergând către un zid care le închide orizontul, conduse de un personaj fără cap. 

Nu am destul spațiu să descriu ce se poate vedea și citi acolo, nici n-am cuvinte suficiente pentru asta, de aceea, din nou, vă îndemn să mergeți să vizitați Memorialul și vă las câteva fotografii și linkul paginii oficiale, unde puteți face un tur virtual înaintea celui fizic.

https://www.memorialsighet.ro/

#neveragain

 Aceasta este prima piatră cu numele celor morți în gulag. Fotografia următoare arată amploarea dezastrului, toate pietrele fiind gravate cu nume.

 

LA PAS PRIN BUDAPESTA

Nu m-a deranjat niciodată iarna. N-am avut niciodată depresii din cauza vremii mohorâte, a straturilor multe de haine sau a ploii. Ba chiar m-am jucat, câțiva ani, cu ideea de a mă muta în Scoția, mai ales că, pentru mine, ce trece de 20 de grade se numește caniculă, când sunt tentată să-mi fac culcuș în congelator. Până anul ăsta. Poate m-au afectat și pe mine cei 2 ani de pandemie (deși eu susțin sus și tare că nu), dar anul ăsta pur și simplu n-am mai suportat iarna, ploaia, ninsoarea, norii, straturile de haine etc. N-am mai suportat statul în casă. Acesta este motivul pentru care am hotărât, brusc, în februarie, să-mi iau progenitura cea mică și să tragem o fugă până la Budapesta, că-i aici, peste deal.

A fost prima dată când am ieșit din țară și am făcut ce am vrut eu. Am mai ieșit de 2 ori, în 2005 și în 2007, dar alea au fost ieșiri de tristă amintire și vreau să mi le șterg din memorie.

Am plecat cu o sumă de bani modestă, dar cu care efectiv ne-am făcut toate poftele: cofetării și restaurante din buricul târgului, în buza monumentelor celor mai reprezentative din oraș, New York Cafe cu recital de pian, croazieră pe Dunăre, seara, cu șampanie și valsuri, de m-am simțit ca Sissi în Viena secolului XIX. L-am dus pe Aris unde a vrut, să vadă ce a dorit el, i-am cumpărat ce a vrut mușchiul lui. De banii ăia, în România nu făceam mare lucru. Am fost gata să contramandez plecarea, de frică să nu rămânem acolo fără bani. Bine, am și rămas, dar după ce am aruncat, efectiv cu bani, pe tot ce am vrut.

Nimeni nu s-a uitat sau n-a vorbit de sus cu noi. Nici măcar la New York Cafe, unde se vedea că nu suntem din filmul ăla. S-au purtat cu noi la fel de curtenitor ca și cu cuplul de lângă noi, cu haine de firmă. Și nu de firmă Zara sau Pull and Bear. A fost prima dată când eu, una, am văzut bogătani de aproape.

Nimeni nu te bruschează, nimeni nu se uită urât, nimeni nu te ignoră dacă întrebi ceva sau nu știi ceva. Trei cuvinte dacă știau în engleză, se opreau să-mi explice. Prin semne, pe telefon, cum puteau.

Deși se conduce înfiorător, n-am auzit claxoane. Sau înjurături (pe alea le știu).

E efectiv altă lume, se vede pe fața lor. Adică țara aia încă mai poartă semnele fostelor vremuri comuniste, nu-i chiar vest, dar par împăcați cu ei. Și au conducătorul pe care îl au, totuși. Zâmbesc pe stradă, nu se ceartă, nu se înghesuie nicăieri.

A propos! Se stă la coadă la mijloacele de transport în comun!!! Nu stă nimeni pe locurile pentru bătrâni și gravide!!! Nu parchează pe locurile pentru persoane cu dizabilități!! Parcă-i altă planetă!

Dacă așa e aici, la o aruncătură de băț de granița noastră, cum o fi, frate, în vestul ăla care n-a văzut comunism niciodată? Ei, lipsa încrâncenării zilnice e unul dintre motivele pentru care vreau să-l scot pe Aris de-aici.

So, dacă n-ați văzut orașul acesta, să mergeți să-l vedeți! Chiar merită. Luați City Card și evitați Hop On Hop Off.

Noi ne-am cazat la Medosz Hotel, pe Jakai Ter, pe care vi-l recomand.

Despre City Card aveți informații aici: https://www.getyourguide.com/budapest-l29/budapest-card-public-transport-17-museums-and-discounts-t187335/. Noi am cumpărat unul pe 72 de ore și ar fi meritat și numai pentru gratuitatea pe toate mijloacele de transport în comun.

1.Hosok tere - Piața Eroilor se află la unul din capetele B-dului Andrassy. Atât bulevardul, cât și Piața Eroilor, au fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Piața a fost deschisă în 1896 și este organizată în jurul esplanadei Monumentului Mileniului, construit pentru a celebra 1000 de ani de la așezarea ungurilor în Câmpia Panoniei. Grupul statuar îi înfățișează pe regele Arpad, înconjurat de alți șase șefi ai triburilor finougrice. Pe cele două colonade, se află statuile lui Szent Istvan, Laszlo I, Coloman, Andras al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert de Anjou și Lajos I (colonada din dreapta); Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, Bocskai Istvan, Bethlen Gabor, Thokoly Imre, Francisc Rakoczi al II-lea și Kossuth Lajos (colonada din stânga).

2. Szent Istvan bazilika (Biserica Sf. Ștefan) - cea mai importantă biserică din Ungaria, racla cu brațul drept al Regelui Ștefan cel Sfânt aflându-se în interiorul ei. Din acest motiv, biserica este și loc de pelerinaj. Există chiar o sărbătoare specială dedicată Mâinii Sfinte, pe data de 30 mai. Este cea mai frumoasă biserică pe care am văzut-o vreodată.

3.Orszaghaz (clădirea Parlamentului) - prima ședință a guvernului maghiar a avut loc înainte de finalizarea construcției în stil neogotic, la 8 iunie 1896, cu ocazia aniversării unui mileniu de la înființarea statului maghiar. Coroana Sfântului Ștefan se află în holul central. Pe pereții din interiorul și din afara clădirii, se află 242 sculpturi. Pe fațadă, se află statui ale conducătorilor maghiari, ale conducătorilor din Transilvania și ale unor faimoși lideri militari. Deasupra ferestrelor, sunt reprezentate stemele regilor și ducilor. Imaginea clădirii, văzută de pe vaporaș, seara, îți taie răsuflarea.

4.Vajdahunyad - complex de clădiri inaugurat în 1896, tot cu ocazia jubileului de 1000 de ani, a găzduit, inițial, expozițiile sărbătorilor milenare, iar în 1897, în interior s-a mutat Muzeul Agricol. Reunește stilurile romanic, gotic, renascentist și baroc, clădirea castelului fiind modelată după clădiri celebre ridicate pe teritoriul Ungariei istorice. Fațada principală a castelului a avut ca model cetatea medievală a Huniazilor, Castelul Hunedoarei din Transilvania. Aici se găsește și statuia de aproape 2 metri a lui Anonymus, notarul anonim al lui Bela al III-lea.

5.Bastionul Pescarilor - este o terasă situată la marginea vechii cetăți a Budei, cele 7 turnuri de piatră reprezentând cele 7 triburi ungare care s-au așezat în Câmpia Panoniei în 896. În curte se află statuia ecvestră a Sfântului Ștefan. În imediata apropiere, se află biserica Matyas, care a servit și ca loc de încoronare și care era închisă când am ajuns noi. Am înțeles că se poate urca în vârful turnului. 

6. New York Cafe - un loc în care orice om ar trebui să ajungă măcar o dată în viață. Este cea mai frumoasă cafenea din lume și cea mai veche din Budapesta, fiind deschisă la sfârșitul secolului XIX. A fost frecventată de mulți scriitori maghiari. E de lux, dar prețurile nu sunt exagerate. Rezervări se pot face aici: https://newyorkcafe.hu/en/

7.Castelul Buda - (mie mi se pare palat, dar dacă ei zic că-i castel, zic și eu ca ei) face parte din patrimoniul mondial UNESCO și găzduiește Galeria Națională Maghiară, Muzeul de Istorie și Biblioteca Națională Szechenyi. Construit, inițial, de regele Bela al IV-lea, după invazia tătară din 1241, castelul a fost de mai multe ori reconstruit, apogeul splendorii sale fiind atins în epoca Renașterii, mulțumită regelui Matia Corvin. Dimensiunile sale actuale provin din timpul domniei lui Franz Iozsef I, care, împreună cu soția sa, Sissi, a locuit aici mai mult decât predecesorii săi. 

8.Pantofi pe malul Dunării - după Memorialul de la Sighet, imaginea acelor pantofi este cea care m-a afectat cel mai tare. Îi căutasem o vreme, nu i-am găsit și m-am lăsat păgubașă. Apoi mi-au apărut brusc în fața ochilor, când am coborât de pe vaporaș. Senzația a fost de gheață pe șira spinării.

Pe faleza Dunării, la aprox. 300 de metri de Parlament, se află 60 de perechi de pantofi vechi, de diferite stiluri și mărimi (de bărbați, femei și copii), ruginiți, făcuți din fier și prinși de dig. În spatele lor, se află o placă, având următorul text, în maghiară, engleză și ebraică: ”În memoria victimelor împușcate la Dunăre de către milițienii Partidului Crucilor cu Săgeți în 1944-1945. Ridicat 16 aprilie 2005”.

Din păcate, noi am stat doar 2 zile și n-am reușit să vedem tot, iar unele monumente erau în reabilitare, cum ar fi Opera și Podul cu Lanțuri. Sfatul meu e să stați măcar 3 zile, dacă vreți să vizitați tot ce contează.