Sunt două locuri în Europa, în care eu, una, mă duc cu inima strânsă: Sighet și Auschwitz. Primul l-am vizitat acum 4 ani, la al doilea n-am ajuns încă, dar voi ajunge în curând și am început, deja, să mă pregătesc psihic. Mă rog, încerc să mă pregătesc, pentru că nu cred că poți fi pregătit vreodată pentru ce vezi, auzi și simți acolo. Și cred că ambele locuri ar trebui să intre în lista scurtă de „must visit” a oricărui om de pe planeta asta, pentru ca ce s-a întâmplat să nu se mai întâmple niciodată.
Nu știu cu ce să încep acest articol, pentru că aș avea de spus foarte multe, însă nici n-aș vrea să fie extrem de lung, să se piardă interesul, care, și așa, e destul de scăzut. Istoria nu atrage, nici măcar istoria apropiată nouă, care ne-a afectat bunicii și părinții și care ne afectectează pe noi, în continuare.
Am intrat în clădirea închisorii cu un nod în gât, aproape cu venerație, încercând să fac liniște, să nu tulbur sufletele celor care au suferit acolo, și am ieșit cu sufletul rupt în bucăți. Nu mă pricep foarte bine să descriu sentimente, nici n-aș avea cum, de fapt, să descriu ce simți acolo, de aceea vă las aici niște informații, niște poze și rugămintea să vă luați copiii, când sunt destul de mari să înțeleagă, și să vizitați Memorialul.
Despre casa memorială Elie Wiesel voi vorbi în alt articol, pentru că merită unul separat.
Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1898, de autoritățile austro-ungare, fiind o închisoare de drept comun, iar între 1948-1950, au fost închiși aici membrii rezistenței maramureșene.
”Între mai 1950 și iulie 1953, penitenciarul a devenit unul de maximă securitate. În zilele de 5 și 6 mai 1950, au fost aduși, la penitenciarul Sighet, peste 100 de demnitari din toată țara (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Majoritatea avea peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. În octombrie-noiembrie 1950, au fost transportați la Sighet și 45-50 de episcopi greco-catolici și romano-catolici. În august 1951, au fost transferați, din penitenciarul Galați, membrii lotului PNȚ (condamnați, în noiembrie 1947, la pedepse drastice).
Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi
mizerabil, opriţi de a se întinde, ziua, pe paturile din
celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu
se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule înguste de tip
carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri, au fost montate obloane,
încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din
programul de exterminare.
În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în
vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte
din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte
transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La
Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră.
Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun.
După alte două decenii, odată cu decretul din 1975, prin care pedepsele
puteau fi executate la locul de muncă, în 1977 a fost dezafectată,
devenind fabrică de mături, sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și
anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată.
Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au
înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise
o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din
lume dedicat victimelor comunismului.”
Pe peretele celularului se află, tradus în 33 de limbi, versetul 32 din capitolul 8 al Evangheliei lui Ioan, pe care l-am folosit ca titlu.
Pe pereții holului de intrare, vizitatorul este întâmpinat de fotografiile tuturor celor care au fost închiși aici. Imaginea e cumplită: fiecare centimetru pătrat din perete este acoperit cu fotografii. Vizual, ai impresia că nu se mai termină. Te faci mic, pleci ochii și mergi mai departe.
Fiecare celulă are ceva care dă fiori, dar cel mai tare m-au marcat celula neagră și celula lui Iuliu Maniu. „Neagra” (sala 37) era celula de pedeapsă, în care erau izolați, în întuneric total, deținuții considerați recalcitranți, legați de un belciug în mijlocul celulei. La Aiud, erau ținuți cu picioarele pe un grătar aflat în apă. Deținuții erau dezbrăcați și desculți, iar rația de hrană era redusă la jumătate, fiind obligați să stea în picioare toată ziua și toată noaptea.
”În celula nr. 9 s-a stins lumina”. Așa s-a anunțat, în 5 februarie 1953, moartea celui mai mare politician român, Iuliu Maniu. Trupul neînsuflețit a fost aruncat, noaptea, legat într-un sac, într-o groapă nedescoperită nici până în prezent, din cimitirul săracilor, care, acum, face parte din Memorial. Omul politic a fost încarcerat la Sighet în 1951, după ce stătuse 4 ani în penitenciarul de la Galați, fiind condamnat la închisoare pe viață, în urma înscenării de la Tămădău. La Sighet, a fost înfometat, bătut, umilit, iar când starea lui de sănătate s-a agravat și nu a mai putut umbla, a fost lăsat să putrezească, la propriu, în pat.
Într-una din curțile interioare, se află Cortegiul sacrificaților, imaginea simbol al Memorialului, un grup statuar realizat de sculptorul Aurel Vlad, 18 siluete umane, mergând către un zid care le închide orizontul, conduse de un personaj fără cap.
Nu am destul spațiu să descriu ce se poate vedea și citi acolo, nici n-am cuvinte suficiente pentru asta, de aceea, din nou, vă îndemn să mergeți să vizitați Memorialul și vă las câteva fotografii și linkul paginii oficiale, unde puteți face un tur virtual înaintea celui fizic.
#neveragain
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu