CĂLĂTORIND PRIN ISTORIE: aprilie 2021

duminică, 25 aprilie 2021

COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: DEJ

După Gherla, un alt oraș lăsat de izbeliște este Dejul. Prăfuit și cu un aspect de târg provincial sărac, Dejul a fost, cândva, o verigă importantă pe Drumul Sării. Atestat documentar în 1214, orașul și zăcămintele lui de sare făceau parte din Voievodatul lui Menumorut, iar apărarea drumului sării era asigurată de câteva fortificații precum cetățile de la Ocna Dej și Cuzdrioara și punctele întărite de la Uriu și Urișor.

Anul 1214 nu este decât momentul în care se consemnează în scris ceea ce exista de mult timp în realitate. În document apare următorul text referitor la oraşul Dej: ,,Duos timninos salium contulit in Dees super aquam, singulis annis in pentecoste absque omui contradictione et calumnia Ecclesiae in perpetum persoluendos; quod nos ad ipsius petitionem ita libere contulimus, vt nulus tributarius...”, ceea ce în contextul documentului, înseamnă că Regele Andrei al II-lea donează pe veci, Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz, câte 20.000 de bulgări de sare din Dej, care trebuiau daţi în fiecare an de Rusalii și care erau transportați liber, fără a plăti vamă. Pe o ambarcaţiune (plută) care pleca din portul Dej se puteau transporta aproximativ 10.000 de bulgări de sare.

Referitor la originea și semnificația numelui orașului, există mai multe ipoteze. Prima susține că numele orașului provine din slava veche, unde ,,desaˮ înseamnă depresiune, loc băltos, apătos sau bogat în apă. O ipoteză de dată mai recentă explică numele Dejului din toponimicul geto – dac ,,dizos” care înseamnă zid, dig sau fortificaţie.

În perioada voievodală (secolele XII-lea-XVI), Dejul a fost o aşezare de tip urban, un oraş regal care şi-a datorat importanţa zăcămintelor de sare şi a poziţiei sale geografice. Dejul avea privilegii largi, o administraţie proprie, a cărei autoritate era îngrădită de comitetele Cămării de sare, însă, a formulat, de mai multe ori, acte şi în numele şi în interesul locuitorilor oraşului. Regii maghiari și voievozii Transilvaniei au acordat orașului numeroase privilegii, ceea ce a permis o dezvoltare economică continuă. Unul dintre acestea este actul privilegial, din anul 1475, care poartă semnătura regelui Matia Corvin, prin care scutește locuitorii lui credincioși din Dej și Ocna Dej de la plata tuturor taxelor și impozitelor.

În secolele XVI-XVII, orașul Dej a fost prins în mai multe conflicte politico-militare. Cel mai dificil moment pentru oraș a început în septembrie 1601, când trupele imperiale conduse de generalul Basta au atacat și jefuit oraşul Dej, după care între anii 1602-1603, o parte din armata imperială a staţionat pe Dealul Florilor. În urma atacurilor, populaţia orașului a fost decimată, supraviețuind doar 60 de familii. Printre motivele distrugerii orașului s-au numărat susținerea de către dejeni a domnitorului Mihai Viteazul și confesiunea reformată a dejenilor, în contradicție cu catolicismul pe care îl impunea generalul Basta în Transilvania. După aceste evenimente, sărăcia a fost atât de mare, încât o câblă de cereale se vindea cu preţul unei vite de tăiat.

Având în vedere suferințele provocate, zona centrală a orașului a fost fortificată, și, pe structurile vechii cetăţi de pământ cu palisadă, s-a ridicat o cetate din piatră pentru apărarea împotriva altor atacuri sau incursiuni ale turcilor şi tătarilor.

La jumătatea secolului al XVII-lea, rolul orașului Dej a crescut, datorită prezenței aici a principilor Gheorghe Rákóczi I și Gheorghe Rákóczi al II-lea care au avut un palat princiar, edificiul fiind cunoscut cu numele de ,,Casa Rákóczianăˮ, demolată în anul 1938.

În timpul principelui Miklos Apafi I, Dejul a primit statutul de oraș nobil în cadrul unei noi Constituții, prin care orașul era scutit de sarcinile publice, dar nu era independent față de autoritățile comitatului. Spiritul acestei Constituţii nu se deosebea de legile mai vechi de concepţie medievală. Privilegiile nobilimii erau asigurate, iar ”străinilor le era interzisă stabilirea în oraş fără diplomă de nobilitate.

Regimul habsburgic, instaurat în Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea, a favorizat dezvoltarea unui sistem de învățământ la care puteau participa și românii, odată cu înființarea Bisericii Greco-Catolice. Apariția unei elite intelectuale românești a permis formarea unei conștiințe naționale și afirmarea luptei naționale a românilor din Transilvania pentru drepturi egale cu celelalte naționalități: maghiarii, sașii și secuii.

În orașul Dej, în secolul al XVIII-lea, funcţiona o Școală elementară frecventată și de români. Printre susţinătorii acesteia au fost negustorii dejeni Vasile Moşea şi Sigismund Danciu, donatori ai unor sume consistente de bani, în anii 1750 şi 1758. Conducerea oraşului şi a comitatului Solnocul Interior se interesau de bunul mers al şcolii și de aprovizionarea cu produse alimentare. Autorităţile austriece erau interesate şi de şcolarizarea viitorilor lucrători de la ocnele de sare. La Ocna Dej a fost o şcoală românească de bună calitate, care a dat personalităţi încă din secolul al XVIII-lea, precum Ioan Bob din Orman (1739-1830), episcop al Blajului între anii 1782-1830.

În timpul revoluției de la 1848-1849, orașul Dej a fost teatrul confruntărilor militare dintre armata maghiară și armatele imperiale conduse de colonelul austriac Karl Urban, din care au făcut parte Regimentele de graniță românești și cetele țăranilor români.

Odată declanșate ostilitățile dintre austrieci și maghiari, orașul s-a aflat sub ocupația alternativă a celor două tabere. Cea mai mare bătălie pentru controlul Dejului a avut loc, în 24 noiembrie 1848, în pădurea Bungăr și a continuat pe teritoriul orașului. În această bătălie, au căzut peste 150 de oameni. În memoria lor, a fost ridicat monumentul ,,Leul adormitˮ, dezvelit în 2 iulie 1889.

În contextul Primului Război Mondial, orașul Dej a devenit un puternic centru unionist, prin personalitățile sale: dr.Teodor Mihaly (vicepreședinte al Partidului Național Român), dr. Alexandru Vaida Voevod (a citit, în 18 oct. 1918, în Parlament, Declarația de independență a națiunii române din Transilvania), dr. Ștefan Ciceo Pop (originar din Șigău, dar stabilit la Arad) dar și alți fruntași ai românilor, precum frații Boca, Micșa, Mezei și alții.

Perioada interbelică a însemnat dezvoltarea orașului pe toate planurile: edilitar, administrativ-politic, economic și cultural. Personalitatea care s-a remarcat a fost primarul dr. Pop Cornel, care a murit în închisoarea Văcărești, în 1953, ca deținut politic.

Această dezvoltare și evoluție a fost oprită de cel de-al doilea război mondial. După Dictatul de la Viena, Dejul și județul Someș au făcut parte din teritoriile cedate Ungariei.

În 8 septembrie 1940 autoritățile ungare horthiste au instaurat în Dej un regim dur de dictatură militară. Mulți români au avut de suferit, alții au fost expulzați în România sau au fost nevoiți să se refugieze.

Spre sfârșitul războiului, în primăvara anului 1944, autoritățile ungare au declanșat Holocaustul evreilor din Dej și din județul Someș, fiind închiși 7.800 de evrei în ghetoul din Pădurea Bungăr și apoi trimiși la Auschwitz-Birkenau. Au reușit să supraviețuiască lagărelor morții puțin peste 800 de suflete.

Obiective turistice:

-Biserica Reformată, construită în stil gotic, între anii 1453-1536, cu un turn înalt de 72 metri;

-Biserica şi mănăstirea franciscană "Sf. Anton de Padova" (romano-catolică), construită în stil baroc în secolul XVIII (în jurul anului 1716).

-Biserica Ortodoxă "Sfântul Gheorghe", ridicată în 1776

-Palatul justiţiei, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea

-Casa memorială Teodor Mihaly.

-Casa memorială Alexandru Vaida Voievod.

-Salina Dej

Surse:

-http://dejulmeu.ro/index.php/2015/10/18/dej-scurta-istorie-a-unui-oras-vechi-de-800-de-ani/

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Dej

-http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Dej

Plăcuța memorială de pe clădirea gării

Monumentul Leul adormit

Biserica reformată fortificată, sec. XV-XVI

Palatul de justiție

Casa memorială Teodor Mihaly

Casa memorială Alexandru Vaida Voevod

Salina Dej

duminică, 18 aprilie 2021

COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: GHERLA

Azi, de Ziua Internațională a Monumentelor și Siturilor, aș fi vrut să vă arăt cum ne protejăm noi patrimoniul, ce frumos arată monumentele istorice și cât de mult muncim să le punem în valoare. Din păcate, nu pot să fac asta. Pentru că adevărul este că nu dăm nici doi bani găuriți pe minunile pe care ni le-au lăsat strămoșii noștri. Am ajuns la Gherla greu, deși am plecat din Cluj, nu din vreun sat uitat de lume. E duminică, și duminica toată lumea se odihnește. Inclusiv administrația publică, cea care ar trebui să facă tot ce poate să atragă turiști, mai ales atunci când ar avea cu ce. M-am pregătit, mi-am făcut, încă de alaltăieri, o listă cu ce aș putea să văd în Gherla. Și aș fi avut ce. Orașul are o istorie superbă.

Fondat în secolul 18, de armenii veniți din Moldova la inițiativa și cu permisiunea Curții Imperiale de la Viena, Armenopolis este singurul oraș din țară construit după un plan prestabilit, care s-a păstrat până azi. Dezvoltarea Armenopolisului și concentrarea unei largi populații armenești în zonă (43,4% din cei 5.287 de locuitori ai Gherlei anului 1850) a dus la o dezvoltare a comerțului și meșteșugurilor (covoare orientale, prelucrarea pieilor).

Terenul achiziționat de primul guvernator al Bisericii Armeano-Catolice a fost împărțit de comunitate în parcele și au fost aduși mesteri din Apus pentru a construi orasul. Acesta a fost ridicat peste ruinele vechiului castru roman, din care a fost adusă o mare parte din piatra necesară construcției, și cetatea medievala Martinuzzi (actualul Penitenciar). Armenopolis a devenit, astfel, unicul oraș din lume construit în totalitate de armeni, liber regal, cu administrație și legi proprii.

Arhitectul Alexa din Italia a fost cel care a proiectat metropola armenilor de pe Someș. Străzile paralele - "botezate" la început cu numere - și ordinea desăvârșită a clădirilor se îmbină cu exuberanța detaliului baroc. Locuitorii și-au ales modele de locuințe din Occident și au comandat meșterilor zidari ridicarea lor pe parcela cumpărată de familie de la administrația orașului.

Una dintre primele clădiri ridicate în urbe a fost biserica de lemn din centrul orașului, care a fost înlocuită, în 1748, de grandioasa Catedrală Armeano-Catolică. Ea a fost înconjurată, până la instaurarea regimului comunist, de un gard masiv din piatră și fier forjat, pe care erau amplasate statui ale apostolilor. Un alt edificiu de cult, a cărui construcție a inceput in 1728, este Biserica Solomon.

Aceste lăcașe de cult au rămas iî patrimoniul Bisericii Armeano-Catolice. O a treia biserică, cea a orfelinatului armean, a fost dată greco-catolicilor și confiscată de comuniști in 1948. După această dată, pentru o scurtă vreme, comuniștii au transformat-o în morgă, iar apoi a fost încredințată Bisericii Ortodoxe, care o folosește și în prezent.

Comunitatea armeană a acordat o importanță deosebită carității și educației. Înca de la fondarea orașului, a fost construit un gimnaziu, o casă de bătrâni, un orfelinat de fete și unul de băieți. Aceste instituții beneficiau îndeaproape de asistența spirituală a preoților armeano-catolici. Armenii au finanțat și constructia unui tribunal, care, împreuna cu clădirea gimnaziului, servesc și astăzi aceluiași scop.

În 1806, Împaratul Francisc I al Austriei a facut cadou orașului o icoană pictată de celebrul pictor flamand Rubens sau de un ucenic al acestuia, ca dovadă a aprecierii față de comunitate. Pictura a fost expusă in Capela Învierii sau "Capela Rubens", adiacentă Catedralei.

În 1944, la retragerea administrației maghiare din Ardealul de Nord, tabloul, împreună cu multe alte bunuri nepretuite ale armenilor, au fost confiscate și duse în Ungaria. În 1953, autoritățile comuniste au reușit să recupereze o parte din bunurile confiscate - manuscrise, potire, tablouri, haine bisericești sau obiecte de cult -, însa acestea au trecut în proprietatea statului comunist.

O parte din ele sunt expuse în muzeul orașului Gherla. În special manuscrisele și cărțile de valoare au fost depozitate de comuniști la Arhivele Statului din Cluj-Napoca. Catedrala Armeano-Catolică și Casa Parohială adapostesc o bibliotecă de cateva mii de volume, în mai multe limbi, mai ales în limba armeană. Tabloul lui Rubens a fost readus în Catedrală, dar se află doar în pastrarea comunității, care nu și-a redobândit dreptul de proprietate.

Principala ocupație a armenilor a fost comerțul. Negustorii armeni vindeau practic de toate, însă, în principal, făceau negoț cu vite, pe care le cumpărau de la popoarele orientale și pe care, după ce le îngrășau cateva luni, le revindeau în Apus. De aceea, armenii căutau teritorii pașnice, primitoare, unde să poată desfășura activități comerciale. Această nevoie de securitate se poate vedea și în orașul Armenopolis, unde negustorii și-au construit case solide în stil baroc, înconjurate de ziduri puternice, cu două porticuri impresionante la intrare și cu gratii din fier de o mare splendoare. Accesul în localitate al străinilor era strict monitorizat de autorități, iar armenii, deși extrem de ospitalieri, aveau grijă să îi întrebe pe străini despre scopul vizitei și data plecării din oraș.

Din păcate, aproape nimic nu mai amintește de bogăția armenilor, sau de cultura și viața evreilor din oraș. Casele au tencuiala căzută până la cărămizi, sunt neîngrijite și murdare. Din strălucirea de odinioară nu a mai rămas nimic. Și e trist.

Catedrala Armeano Catolică și pictura lui Rubens "Coborârea de pe cruce"

Sinagoga, în paragină, și Memorialul Holocaustului

Ca urmare a ocupației germane din Ungaria, începută la 19 martie 1944, și evreii din Gherla au fost supuși soluției finale. Însemnați cu steaua galbenă și deposedați de toate bunurile, evreii au fost duși cu forța în ghetoul de la fabrica de cărămidă, în data de 3 mai 1944. În aceeași noapte, și evreii care trăiau în satele din zona Gherla și Chiochiș au fost internați în același ghetou, unde au fost înghesuiți 1600 de evrei. Ghetoizarea a fost executată sub comanda nemijlocită a primarului Lajos Tamási, a șefului poliției Ernő Berecki și a inspectorului șef al poliției, Andor Iványi. În data de 26 aprilie, toți luaseră parte la o conferință secretă condusă de László Endre, secretar de stat la ministerul de interne. La 18 mai 1944, populația ghetoului din Gherla a fost încărcată în vagoane de vite și transferată în Ghetoul din Cluj. Au fost deportați cu toții la Auschwitz-Birkenau, cu transportul din 25 mai 1944. Majoritatea lor covârșitoare a fost ucisă în camerele de gazare sau a murit mai târziu din cauza condițiilor crâncene.

Memorialul Gherla

Pe Dealul Cărămidăriei, fosta groapă de gunoi a orașului și locul unde mii de deținuți politici, morți în teribila închisoare comunistă Gherla, au fost aruncați în gropi comune, a fost ridicat Memorialul Gherla, care se dorește a fi un proiect de cercetare, comunicare, educație și promovare a memoriei detenției politice de la Gherla din perioada comunistă, dar și a victimelor represiunii comuniste din întreaga țară. Printre personalitățile încarcerate la Gherla s-au numărat și Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu sau Ion Flueraș, Vicepreședintele Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, mort în închisoarea Gherla, în 7 iunie 1953.

Cetatea Martinuzzi

Construcţia cetăţii Gherlei a debutat la dispoziţia regelui Ioan Zapolya (1526–1540) şi sub conducerea tezaurarului Gheorghe Martinuzzi ( dec.1551), în jurul anului 1539. Cetatea a fost ridicată pe valea Someşului Mic, pentru a veghea această importantă cale de acces spre centrul Transilvaniei şi de a contracara eventualele atacuri, sosite, în primul rând, din partea trupelor fidele lui Ferdinand de Habsburg (1526–1564). Pe lângă rolul ei defensiv, ansamblul cetăţii urma să asigure, în acelaşi timp, şi o reşedinţă reprezentativă şi sigură, atât familiei regale, cât şi tezaurarului Gheorghe Martinuzzi. În zilele noastre, clădirea adăpostește Penitenciarul Gherla.

Biserica Solomon

Biserica Solomon este cea mai veche biserică armeano-catolică din Transilvania, totodată prima biserică de piatră din Gherla, construită între anii 1723 şi 1724 cu hramul Buna-Vestire. Documentul care atestă ctitoria datează din 1729, şi a fost scris în limbile latină şi armeană. Conform acestui document, biserica de piatră cu trei altare a fost ridicată pe cheltuiala proprie a lui Solomon, fiul lui Todor Simai, jude primar şi soţia sa Szirma, împreună cu fratele său Bogdan (Asvatur) şi soţia acestuia Ulchathun.