CĂLĂTORIND PRIN ISTORIE: COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: DEJ

După Gherla, un alt oraș lăsat de izbeliște este Dejul. Prăfuit și cu un aspect de târg provincial sărac, Dejul a fost, cândva, o verigă importantă pe Drumul Sării. Atestat documentar în 1214, orașul și zăcămintele lui de sare făceau parte din Voievodatul lui Menumorut, iar apărarea drumului sării era asigurată de câteva fortificații precum cetățile de la Ocna Dej și Cuzdrioara și punctele întărite de la Uriu și Urișor.

Anul 1214 nu este decât momentul în care se consemnează în scris ceea ce exista de mult timp în realitate. În document apare următorul text referitor la oraşul Dej: ,,Duos timninos salium contulit in Dees super aquam, singulis annis in pentecoste absque omui contradictione et calumnia Ecclesiae in perpetum persoluendos; quod nos ad ipsius petitionem ita libere contulimus, vt nulus tributarius...”, ceea ce în contextul documentului, înseamnă că Regele Andrei al II-lea donează pe veci, Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz, câte 20.000 de bulgări de sare din Dej, care trebuiau daţi în fiecare an de Rusalii și care erau transportați liber, fără a plăti vamă. Pe o ambarcaţiune (plută) care pleca din portul Dej se puteau transporta aproximativ 10.000 de bulgări de sare.

Referitor la originea și semnificația numelui orașului, există mai multe ipoteze. Prima susține că numele orașului provine din slava veche, unde ,,desaˮ înseamnă depresiune, loc băltos, apătos sau bogat în apă. O ipoteză de dată mai recentă explică numele Dejului din toponimicul geto – dac ,,dizos” care înseamnă zid, dig sau fortificaţie.

În perioada voievodală (secolele XII-lea-XVI), Dejul a fost o aşezare de tip urban, un oraş regal care şi-a datorat importanţa zăcămintelor de sare şi a poziţiei sale geografice. Dejul avea privilegii largi, o administraţie proprie, a cărei autoritate era îngrădită de comitetele Cămării de sare, însă, a formulat, de mai multe ori, acte şi în numele şi în interesul locuitorilor oraşului. Regii maghiari și voievozii Transilvaniei au acordat orașului numeroase privilegii, ceea ce a permis o dezvoltare economică continuă. Unul dintre acestea este actul privilegial, din anul 1475, care poartă semnătura regelui Matia Corvin, prin care scutește locuitorii lui credincioși din Dej și Ocna Dej de la plata tuturor taxelor și impozitelor.

În secolele XVI-XVII, orașul Dej a fost prins în mai multe conflicte politico-militare. Cel mai dificil moment pentru oraș a început în septembrie 1601, când trupele imperiale conduse de generalul Basta au atacat și jefuit oraşul Dej, după care între anii 1602-1603, o parte din armata imperială a staţionat pe Dealul Florilor. În urma atacurilor, populaţia orașului a fost decimată, supraviețuind doar 60 de familii. Printre motivele distrugerii orașului s-au numărat susținerea de către dejeni a domnitorului Mihai Viteazul și confesiunea reformată a dejenilor, în contradicție cu catolicismul pe care îl impunea generalul Basta în Transilvania. După aceste evenimente, sărăcia a fost atât de mare, încât o câblă de cereale se vindea cu preţul unei vite de tăiat.

Având în vedere suferințele provocate, zona centrală a orașului a fost fortificată, și, pe structurile vechii cetăţi de pământ cu palisadă, s-a ridicat o cetate din piatră pentru apărarea împotriva altor atacuri sau incursiuni ale turcilor şi tătarilor.

La jumătatea secolului al XVII-lea, rolul orașului Dej a crescut, datorită prezenței aici a principilor Gheorghe Rákóczi I și Gheorghe Rákóczi al II-lea care au avut un palat princiar, edificiul fiind cunoscut cu numele de ,,Casa Rákóczianăˮ, demolată în anul 1938.

În timpul principelui Miklos Apafi I, Dejul a primit statutul de oraș nobil în cadrul unei noi Constituții, prin care orașul era scutit de sarcinile publice, dar nu era independent față de autoritățile comitatului. Spiritul acestei Constituţii nu se deosebea de legile mai vechi de concepţie medievală. Privilegiile nobilimii erau asigurate, iar ”străinilor le era interzisă stabilirea în oraş fără diplomă de nobilitate.

Regimul habsburgic, instaurat în Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea, a favorizat dezvoltarea unui sistem de învățământ la care puteau participa și românii, odată cu înființarea Bisericii Greco-Catolice. Apariția unei elite intelectuale românești a permis formarea unei conștiințe naționale și afirmarea luptei naționale a românilor din Transilvania pentru drepturi egale cu celelalte naționalități: maghiarii, sașii și secuii.

În orașul Dej, în secolul al XVIII-lea, funcţiona o Școală elementară frecventată și de români. Printre susţinătorii acesteia au fost negustorii dejeni Vasile Moşea şi Sigismund Danciu, donatori ai unor sume consistente de bani, în anii 1750 şi 1758. Conducerea oraşului şi a comitatului Solnocul Interior se interesau de bunul mers al şcolii și de aprovizionarea cu produse alimentare. Autorităţile austriece erau interesate şi de şcolarizarea viitorilor lucrători de la ocnele de sare. La Ocna Dej a fost o şcoală românească de bună calitate, care a dat personalităţi încă din secolul al XVIII-lea, precum Ioan Bob din Orman (1739-1830), episcop al Blajului între anii 1782-1830.

În timpul revoluției de la 1848-1849, orașul Dej a fost teatrul confruntărilor militare dintre armata maghiară și armatele imperiale conduse de colonelul austriac Karl Urban, din care au făcut parte Regimentele de graniță românești și cetele țăranilor români.

Odată declanșate ostilitățile dintre austrieci și maghiari, orașul s-a aflat sub ocupația alternativă a celor două tabere. Cea mai mare bătălie pentru controlul Dejului a avut loc, în 24 noiembrie 1848, în pădurea Bungăr și a continuat pe teritoriul orașului. În această bătălie, au căzut peste 150 de oameni. În memoria lor, a fost ridicat monumentul ,,Leul adormitˮ, dezvelit în 2 iulie 1889.

În contextul Primului Război Mondial, orașul Dej a devenit un puternic centru unionist, prin personalitățile sale: dr.Teodor Mihaly (vicepreședinte al Partidului Național Român), dr. Alexandru Vaida Voevod (a citit, în 18 oct. 1918, în Parlament, Declarația de independență a națiunii române din Transilvania), dr. Ștefan Ciceo Pop (originar din Șigău, dar stabilit la Arad) dar și alți fruntași ai românilor, precum frații Boca, Micșa, Mezei și alții.

Perioada interbelică a însemnat dezvoltarea orașului pe toate planurile: edilitar, administrativ-politic, economic și cultural. Personalitatea care s-a remarcat a fost primarul dr. Pop Cornel, care a murit în închisoarea Văcărești, în 1953, ca deținut politic.

Această dezvoltare și evoluție a fost oprită de cel de-al doilea război mondial. După Dictatul de la Viena, Dejul și județul Someș au făcut parte din teritoriile cedate Ungariei.

În 8 septembrie 1940 autoritățile ungare horthiste au instaurat în Dej un regim dur de dictatură militară. Mulți români au avut de suferit, alții au fost expulzați în România sau au fost nevoiți să se refugieze.

Spre sfârșitul războiului, în primăvara anului 1944, autoritățile ungare au declanșat Holocaustul evreilor din Dej și din județul Someș, fiind închiși 7.800 de evrei în ghetoul din Pădurea Bungăr și apoi trimiși la Auschwitz-Birkenau. Au reușit să supraviețuiască lagărelor morții puțin peste 800 de suflete.

Obiective turistice:

-Biserica Reformată, construită în stil gotic, între anii 1453-1536, cu un turn înalt de 72 metri;

-Biserica şi mănăstirea franciscană "Sf. Anton de Padova" (romano-catolică), construită în stil baroc în secolul XVIII (în jurul anului 1716).

-Biserica Ortodoxă "Sfântul Gheorghe", ridicată în 1776

-Palatul justiţiei, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea

-Casa memorială Teodor Mihaly.

-Casa memorială Alexandru Vaida Voievod.

-Salina Dej

Surse:

-http://dejulmeu.ro/index.php/2015/10/18/dej-scurta-istorie-a-unui-oras-vechi-de-800-de-ani/

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Dej

-http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Dej