CĂLĂTORIND PRIN ISTORIE: COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: BISTRIȚA-POARTA TRANSILVANIEI

Când vorbesc despre Bistrița, îmi dau lacrimile. E a doua mea casă. E locul în care s-a născut Aris și unde am avut parte de liniște, după foarte mult timp. Dacă te-ai săturat să trăiești într-un oraș mare, zgomotos și impersonal, dar nu vrei să te retragi chiar la țară, Bistrița e ceea ce trebuie. Un orășel de provincie liniștit, verde, cu oameni buni și calzi, în care mai auzi accentul acela de demult, specific bistrițean. În ultimii 20 de ani, am schimbat 5 orașe, dar niciunul nu mi-a rămas în suflet cum a făcut-o Bistrița.

De mult i-am tot promis lui Aris că o să-l duc să vadă orașul în care s-a născut, dar n-am prea avut curaj până acum, pentru că am știut că n-o să mai vreau să mă întorc și că o să fiu obligată să mă smulg de-acolo. Și am avut dreptate. Am reușit să ajungem la Bistrița în septembrie. Mi-au dat lacrimile, în momentul în care am coborât din tren. Ne-am dus să vedem blocul în care am stat, parcul prin care îl plimbam să doarmă, pietonala, bisericile-monument, Sugălete, Turnul Dogarilor, hanul, teii de pe Republicii, pe care regret teribil că nu i-am prins înfloriți.

Dacă vreți să vizitați Bistrița, încercați s-o faceți în mai. O să aveți parte de mirosul teilor, care sunt efectiv pretutindeni. Până atunci, să intrăm puțin în istoria orașului.

Bistrița este situată într-o depresiune largă, înconjurată de dealuri cu culmi domoale și de înălțimi ce domină peisajul, străbătută de cursul văii Bistriței, de la care și-a luat și numele. Așezarea s-a închegat și s-a dezvoltat ca urmare a faptului că, în regiunea din colțul de nord-est a Transilvaniei, intrată la începutul evului mediu între posesiunile regale, fundus regius, au fost instalați, începând cu domnia regelui Géza al II-lea (1141-1161) al Ungariei, grupuri de flamanzi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuți ulterior sub numele generic de sași, înzestrați, prin Bula de Aur a sașilor din 1224, cu o serie de drepturi și libertăți care le-au conferit un statut social și economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XII-lea. Prima mențiune a localității datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menționează între așezările distruse de către mongoli și „oppidum Nosa”, numele dat de către coloniști așezării întemeiate pe malul râului Bistrița. Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistrița (Bistritz, Bezterce, Bystriche). Tot în acest an este amintit și în analele de la Erfurt și în lucrarea „Carmen miserabile” a călugărului Rogerius, captiv la momentul năvălirii mongole în Oradea.

Marea invazie mongolă din 1241-1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deși sașii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe așezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei, multe orașe transilvănene au fost fortificate și erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expansiunea rapidă a orașelor populate de sași a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen și Septem Castra în latină, făcându-se referire la șapte din orașele fortificate: Bistrița, Sibiu, Cluj, Brașov, Mediaș, Sebeș, Sighișoara. Nu se știe cu exactitate care din cele șapte localități săsești a stat la originea denumirii Siebenbürgen, ("Șapte Cetăți"), existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele.

După acest episod nefericit, Bistrița își revine, devenind posesiune a reginei regatului maghiar, ca în 1285 să sufere, din nou, serioase distrugeri, în urma celei de-a doua năvăliri tătare, se pare, mai devastatoare decât cea din 1241. În acest context, regi precum Ladislau al IV-lea Cumanul și Andrei al III-lea îi scutesc pe locuitorii orașului de trei părți din plata dărilor, motivând: „...deoarece locuitorii noștri din Bistrița au fost prăpădiți și sărăciți de pustiirile și pârjolul tătarilor...”.

Între anii 1325-1329, în urma presiunii sașilor, regele Carol Robert de Anjou a acceptat o reformă administrativă, în locul comitatelor formându-se scaune și districte, entități juridice și administrative tipice în regatul ungar pentru grupuri privilegiate cu drepturi de autonomie. Prin poziția sa geografică, Bistriței îi este consacrat statutul de centru al regiunii beneficiare de privilegii, Nösnerland. De altfel, în cele mai timpurii, izvoare care menționează așezarea, legate de invazia mongolă de la 1241, era înregistrată sub numele de Nosa, figurând în șirul localităților importante, opido (târg) Nosa, care au avut de suportat pierderi majore. După acest dramatic moment, localitatea, intrată sub autoritatea unui comite regal, se reface rapid și, la cea de-a doua invazie, din anul 1285, reacția comunității bistrițene va fi mult mai bine coordonată. Prezența, ca reprezentant al regalității a unui comite, atestat documentar la 1274, presupune și existența unei mici fortificații în care acesta își avea reședința, documentele înregistrând un „turn de piatră” care era situat cel mai probabil în extremitatea de nord-est a așezării medievale, nu departe de mănăstirea franciscană, și care va fi inclus, mai târziu, în sistemul de apărare al orașului. Astfel poate fi explicată planimetria cetății, consemnată în planul din anul 1736, cu un turn, fostul donjon, înconjurat de ziduri și șanțuri, resturi ale mai vechilor centre de putere.

Odată cu întărirea forței sale economice și a sporului demografic susținut, Bistrița devine un oraș liber regal, care beneficia de toate drepturile și obligațiile conferite de acest statut, între care și acela de a se apăra prin ziduri și de a întreține o armată proprie. Bistriței îi este recunoscut statutul de civitas, prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecați de judele „ales de ei dimpreună și din mijlocul lor” și a dreptului de liberă trecere pentru negustorii și mărfurile produse și comercializate de dânșii. Prin actul amintit, erau deschise larg căile pătrunderii mărfurilor breslelor bistrițene pe piețele regatului și recunoscută cetățenilor săi autonomia juridică. Ulterior, acordarea dreptului de târg anual (1353) a potențat forța economică a orașului. Privilegiul acordat de către regele Sigismund de Luxemburg, în anul 1366, prin care locuitorii Bistriței primesc dreptul la alegerea anuală “ după deopotriva lor învoire a tuturor, judele și jurații”, orașul având dreptul la pecete și stemă proprie , simboluri caracteristice unui oraș liber. Ridicarea fortificației de zid se apreciază a se fi demarat după 1349, dată la care Bistrița figurează în documente cu titlul de civitas, fiind definitivate sub forma unei incinte continue de zid după 1400. În acest mod Bistrița se alătură celorlalte orașe libere regale înconjurate de sisteme de apărare proprii: Sibiu, Brașov, Sebeș, Sighișoara, Mediaș și Cluj. Documentele rămân oricum obscure în privința acestei etape a sistemului de apărare al orașului. Singurul document care vorbește de zidurile și turnurile orașului, muri et aedificia fortalitii, datează din anul 1438, prin care regina Elisabeta atrăgea atenția asupra stării de ruină în care se găsea fortificația, solicitând lucrări de reparații și întărire a incintei.

Aflați sub protecția și grija reginei Ungariei, bistrițenii devin cei mai importanți negustori din zonă, intermediind comerțul dintre Transilvania și Moldova. În acest sens, regele Ludovic de Anjou a acordat Bistriței la 1352 dreptul de a ține „târgul cel mare” de Sf. Bartolomeu, organizat timp 15 zile în luna august, în jurul bisericii din Piața Centrală. Burgul este declarat „oraș liber regal”, un statut ce îi conferea autonomie economică, juridică și politică, inclusiv dreptul de a avea un blazon. Stema veche a Bistriței cuprinde un cap de struț încoronat cu potcoavă în cioc – simbol al comerțului și coiful regal al regelui Ludovic de Anjou, cu scutul regatului și al casei de Anjou. În anul 1465, regele Matia Corvin a acordat bistrițenilor dreptul de a dărâma vechea cetate și să fortifice întreaga localitate. Cele 22 de bresle ale orașului, formate din aurari, măcelari, fierari, dogari, rotari, funari etc reușesc să fortifice burgul cu ziduri de piatră de circa 10 m înălțime și 1,5 lățime. Exteriorul zidurilor este dublat de un șanț cu apă, care alimenta și morile din întreg orașul.

Apărarea orașului cădea în sarcina cetățenilor, porțile având câte un paznic, care avea misiunea de încasare a taxelor și supraveghere și semnalizare a evenimentelor. Aceștia locuiau de obicei în turnul porții. În caz de război, sarcina supravegherii și apărării zidurilor revenea breslelor. În 1542, s-a hotărât ca fiecare cap de familie să facă, pe rând, de pază la porți, iar în anul 1639 s-a decis ca paza să fie asigurată în permanență de fiecare om din fiecare centurie. Pregătirea cetățenilor pentru apărare era asigurată prin desfășurarea unor exerciții militare. Erau organizate trageri cu armele de foc, anual de Rusalii. Aceste trageri au fost stabilite a se desfășura în șanțul dintre cele două ziduri ale fortificației, între Poarta Ungurească și Spitalului. La adăpostul acestor ziduri bistrițenii construiesc, începând din 1480, în Piața Centrală, unul dintre cele mai lungi ansambluri arhitecturale medievale din estul Europei, cu arcade la parter, ansamblul Sugălete (Sub gălete). Cele 13 case au fost nucleul economic al orașului, unde negustorii și meșteșugarii își vindeau produsele. Între străzile largi care porneau din Piața Centrală și zidurile cetății au fost trasate scurtături, străzi înguste, pietonale care parcurg orașul pe direcția nord-sud – ele aveau numele turnurilor sau a breslelor care apărau orașul dar azi se numesc simplu „pasaje”. Centru istoric al Bistriței păstrează 22 de pasaje, cel mai mare număr de pasaje între burgurile Transilvaniei.

Orașul Bistrița păstrează azi 54 de monumente de arhitectură, situri arheologice și monumente sculpturale de interes național / internațional și 145 de interes local. Între acestea Biserica Evanghelică din Piața Centrală este cel mai reprezentativ simbol arhitectural al orașului. Construită din secolul al XIII-lea, în mai multe etape, este azi o biserică hală de mari dimensiuni, cu cel mai înalt turn bisericesc din piatră din România (cca. 75 m).

Formele gotice ale bisericii au fost îmbrăcate în stilul Renașterii, de un meșter italian care a lucrat la Bistrița. La 1564 Andrea Gromo descrie Bistrița ca pe un oraș frumos, bogat, populat și puternic, cu străzi drepte tăiate de la un capăt al orașului la celălalt de pâraie care curg prin tot orașul spre marele folos al locuitorilor și, totodată, spre desfătarea ochilor privitorilor, iar Giovanni Botero, un alt peregrin italian contemporan cu cel de mai sus, considera că Sibiul era cel mai mare oraș din Transilvania, Clujul cel mai populat, iar Bistrița cel mai frumos. Dacă în anul 1533 erau înregistrate un număr de 16 bresle, la mijlocul secolului al XVIII-lea erau un număr de 29, tradiția breslelor fiind continuată de asociații ale meșterilor și după desființarea sistemului medieval al breslelor.

La 1333 a fost înregistrat parohul Bisericii Sf. Nicolae, Johannis plebanus de Bystricia, biserica parohială fiind desigur mult anterioară. Biserica, inițial o bazilică cu trei nave si două turnuri pe latura de vest a fost extinsă și transformată în a doua jumătate a secolului al XV-lea într-o biserică de tip hală, cu un turn amplasat în coltul de nord-vest, care avea și un rol în sistemul de apărare al orașului, ridicat între 1482 și 1519. Biserica a suferit o refacere în spiritual artei renascentiste prin intervenția mesterului Petrus Italus da Lugano, din anii 1560 – 1563.

La Bistrița, oraș de margine a regatului și centru economic în expansiune, sunt de timpuriu instalate și ordinele călugărilor mendicanți. Astfel, în extremitatea sud-estică a localității a fost amplasat conventul dominican, ale cărui începuturi sunt plasate imediat după invazia mongolă. Ordinul fraților minoriți au fost instalați în extremitatea estică a orașului, menționați documentar la 1268, Biserica Minorită fiind deja terminată la 1280.

La începutul secolului al XVIII-lea, pe locul fostului spital, au fost instalați piariștii, care au amenajat o școală care a funcționat din 1717 până în 1849. Între elevii Liceul Piarist din Bistrița s-au numărat Gheorghe Șincai, Andrei Mureșanu, Karoly Torma. Lângă școală, între anii 1781 și 1787, a fost edificată biserica romano-catolică, după proiectul arhitectului Paul Schmidt, în stil baroc, după ce vechea biserică a căzut pradă incendiului din 18 aprilie 1758, alături de încă 132 clădiri.

Casele patricienilor din acele timpuri precum Casa Andreas Beuchel (numită și Ioan Zidaru), Casa Petterman, Casa Argintarului, Casa cu Lei etc. sunt doar câteva din exemplele unor case a căror valoare nu este dată doar de istorie ci mai ales de frumusețea și originalitatea stilistică.

În secolul al XVIII–lea, burgul intră sub dominația forței militare a habsburgilor și are un rol important în controlarea graniței estice ale imperiului austriac. Acum este perioada poștalioanelor ce porneau din Piața Mică a orașului spre Sibiu, Cernăuți, Cracovia sau Viena, pe drumuri istovitoare ce puteau dura și 44 de ore. Cu diligența Bistriței, prin Pasul Bârgăului se deplasa și Jonathan Marker, eroul lui Bram Stoker, pentru a se întâlni cu contele Dracula. Astfel legenda unui roman influențează real un ținut și o zonă în care natura frumoasă îndeamnă la poveste.

Din secolul al XIX–lea orașul își demolează o parte a zidurilor, păstrând doar Turnul Dogarilor, iar în locul șanțurilor și pietrelor de zid se sădesc șirurile de castani și tei ce fac azi din Bistrița un oraș verde și secular.

Bistrița este și orașul de baștină al poetului Andrei Mureșanu, a cărui casă natală servește, astăzi, ca filială a Bibliotecii Județene.

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bistrița

Wagner, Ernst (2000). Istoria sașilor ardeleni. Limes. p. 23.

Rădulescu, Gabriela (2004). Bistrița. O istorie urbană. Limes. p. 24.

De vizitat, în Bistrița:

-Cetatea Bistriței (sec. XV-XVI), din care se păstrează Turnul Dogarilor și câteva fragmente de ziduri

-Sugălete, complex din 13 clădiri datând din secolele XV-XVI, cele mai tipice construcții renascentiste din Transilvania. Sugăletele sunt formate din mai multe clădiri etajate, legate între ele prin niște intrări spațioase ce formează o galerie cu 20 de bolți ce se sprijină pe 21 de pilaștri

-Casa Argintarului, monument de arhitectură de la începutul Renașterii

-Casa lui Ion Zidarul, monument de arhitectură de la începutul Renașterii și cea mai veche clădire din Bistrița

-Biserica Evanghelică, a fost construită inițial în stil romanic, fiind extinsă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în stil gotic. Are o înălțime de 75 m, fiind unul din cele mai înalte turnuri gotice din Transilvania

-Biserica mănăstirii minorite, azi, biserica ortodoxă ”Intrarea în biserică a Maicii Domnului”

-Mănăstirea Dominicană

-Casa memorială Andrei Mureșanu-

-Mănăstirea călugărilor piariști, monument din sec al XVIII-lea, azi, biserică romano-catolică

-Complexul Muzeal Bistrița Năsăud

-Cele 22 de pasaje

-Casa cu lei, construită în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, de breasla măcelarilor

Turnul Dogarilor