Planific articolul ăsta de vreo 2 săptămâni și, totuși, nu știu ce să spun. Pentru că omul pe care îl onorăm astăzi este mai presus de orice înșiruire de cuvinte aș putea eu să eman, iar vocabularul meu nu este suficient de dezvoltat (sau în limba română nu sunt destule cuvinte) pentru a reda cu exactitate ceea ce ar trebui spus despre el. Istoricul Mădălin Hodor s-a apropiat puțin, dar eu, una, îmi mențin opinia că nu s-au inventat cuvintele pe care ar trebui să le folosim ca să-l descriem.
Provin dintr-o familie de regaliști și am crescut cu poza Regelui Mihai în casă și cu poveștile tatălui meu, care l-a întâlnit personal, pentru o secundă, motiv pentru care propaganda comunistă în ce-l privește pe Rege, care ne-a fost predată și la școală, n-a prins la mine. Eu îl consideram, în continuare, un erou.
La Revoluție, tatăl meu a plâns. Era grav bolnav deja și spera să apuce să-și vadă Regele reluându-și atribuțiile furate în 1947. Din fericire, n-a apucat să-l vadă umilit de comuniștii din eșalonul 2 și 3, care preluaseră puterea în 1990.
Pe mine, copil fiind, și apoi adolescentă, pe lângă frumusețe, care, se spune, era și mai impresionantă în realitate, m-a fascinat, întodeauna, privirea Regelui. Nu știu cum să explic, dar în ochii oamenilor fundamental buni se poate vedea bunătatea lor. Au un je ne sais quoi, un ”ceva” care atrage și liniștește. Ca o apă adâncă. Iar Regele meu era bun tare. Bun ca pâinea caldă.
Cred că n-o să uit niciodată tristețea pe care o avea în ochi în 1990, când a fost fugărit de comuniștii nou instalați și i s-a refuzat intrarea în țară. Și nici iubirea cu care l-a primit un milion de oameni în 1992. Și nici cuvintele pe care le-a spus atunci: ”Nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima”. Deși noi nu le meritam. Noi nu l-am meritat nici pe el.
I-am urmărit mișcările, ieșirile în presă, interviurile, am citit cărțile care s-au scris despre el, și, cu fiecare an ce trecea, îl iubeam și mai mult. Pentru că ăsta a fost sentimentul pe care mi l-a inspirat: iubirea. Regele Mihai a fost singurul om, în afara mamei mele, în fața căruia eu m-aș fi pus în genunchi fără să clipesc.
Moartea lui, în 2018, i-a adus fastul și recunoașterea pe care ar fi trebuit să le primească atâta timp cât era în viață. Nu mai știu cine a spus, atunci: a trăit ca un câine și a murit ca un rege.
Prea târziu a primit iubirea oamenilor, din punctul meu de vedere. Deși, în imensa bunătate care-l caracteriza, știu că ne-a iertat. Noi, ca nație, l-am uitat, l-am hulit, l-am scuipat și l-am acuzat de lucruri josnice. Iar el ne-a iubit și așa. Și ne veghează de-acolo, de sus.
Anul acesta este Centenarul nașterii celui mai mare Om cu care am avut privilegiul să fim contemporani. Și sper din tot sufletul să-l onorăm cum se cuvine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu