CUM A FOST LA TURDA

Să vă spun sincer, cam evitam Turda. Am locuit acolo, acum câțiva ani, într-o perioadă nu foarte roz din viața mea și rămăsesem cu ceva sechele. Dar, pentru că acum 12 ani n-am privit orașul prin ochi de turist, am zis, la sfârșitul lui decembrie, să dăm o tură, poate, cine știe, o să-mi schimb părerea.

Ajungem în Turda, ne lasă în autogară. Pornim, pe jos, spre centru. Nu-i departe. Cred că toată Turda o înconjuri într-o oră.

Facem haltă de cafea la Casa Rațiu. Intru cu sfială și parcă-mi vine să vorbesc în șoaptă. Și muzica e în surdină, ceva jazz. Știu că nu e casa lui natală, aia e un pic mai sus și e grădiniță acum, dar totuși. E cafenea literară și sediul Fundației.

După cafea, mergem la Muzeul de Istorie. Aici, surpriză: poarta e închisă. Orarul de pe poartă spune că e închis în 31, în 1 și în 2. Azi e program normal, până la 17. Vine portarul, îl întreb.

-E închis, doamnă. Se deschide în 3 sau în 4.

-Dar pe site scrie că e deschis.

-Vedeți orarul de pe poartă.

-Și pe ăla scrie că e deschis. E închis în 31, în 1 și în 2.

-Azi a fost până la 12.

-Păi arătați-mi unde scrie așa.

-Nu știu, doamnă, e închis.

Mă duc mai încolo, gugălesc, găsesc un nr de telefon și sun. Răspunde, evident, portarul.

-Bună ziua, e deschis muzeul?

-Ce faci, mai stai?

Ha?? Îmi dau seama, într-un final, că m-a confundat. Îi repet că ar trebui să fie deschis, face, din nou, pe niznaiul. Nu știe, nu-i din localitate.

Plecăm. Ne mai plimbăm, mai facem poze și dăm să ne îndreptăm spre P-ța 1 Decembrie, să vedem imitația miliarului de la Aiton (o bornă kilometrică romană). Trecem, din nou, prin fața muzeului. Hopaaa, poarta deschisă. Ne oprim în drum și mă uit insistent spre poartă. Mă vede paznicul și vine alergând.

-Vaai, doamnă, mă scuzați, am crezut că de mâine ziceți.

-Băi, omule, par proastă? De 5 ori v-am zis că azi e 30, ați zis că azi a fost până la 12.

-Nuuu, am crezut că de mâine ziceți.

-Domnule, mâine e 31, e închis de tot. A vrut colega să plece mai repede, așa-i? Aia cu care m-ați confundat când am sunat, pe care ați întrebat-o dacă mai stă.

-Nuuu, vai de mine! A fost greșeala mea, am crezut că de mâine ziceți.

-Păi și poarta de ce era închisă?

- A, păi a ieșit unul cu mașina și a închis-o, că n-a știut el ce și cum.

-Ok, și dumneavoastră de ce n-ați deschis-o înapoi când ați observat?

-Că n-am observat.

Cu mine prin poarta închisă vorbise, dar l-am lăsat în pace, că deja transpirase omul de efort.

Așa am reușit să vizităm muzeul, cu prețul, bănuiesc, al unor blagoslovenii din partea domnișoarei curator, care, de altfel, părea foarte cultă.

Se dovedește că degeaba ești curator de muzeu (elită intelectuală, din punctul meu de vedere), dacă ești curator în România.

Lăsând gluma la o parte, vă recomand să mergeți să vizitați muzeul. E mult mai bine pus la punct decât cel din Cluj. Clădirea în care e muzeul a fost construită după 1560 și a servit ca reședință temporară principilor Transilvaniei, în timpul vizitelor în zonă, de unde și numele de Palat princiar, având și destinația de vamă a sării. E o clădire superbă și proaspăt restaurată.

Piesa mea favorită a fost (evident, de vreme ce vreau să mă specializez în osteoarheologie) această prințesă gepidă, pe numele ei actual Franziska, ale cărei rămășițe au fost descoperite în termele castrului roman Potaissa, și care a trăit pe la jumătatea anilor 500 d.Ch. Franziska avea cam 1,5 m înălțime, aproximativ 35 de ani, a avut mai multe nașteri și nu era obișnuită cu munca fizică. A fost înmormântată împreună cu un întreg arsenal de bijuterii din aur și obiecte de toaletă.

Surse:

-https://primariaturda.ro/primaria-turda/servicii-publice-subordonate/muzeul-de-istorie/

-https://inturda.ro/2014/02/24/franziska-muzeu-istorie-turda/

Pe frontispiciul Bisericii reformate calvine stătea scris că a fost reabilitată de curând, pentru a primi mai mulți turiști. Cu toate astea, era închisă, așa că turiștii au admirat-o doar pe dinafară. Este cel mai vechi monument din Turda și a fost construită la începutul sec al XV-lea, în stil gotic, pe amplasamentul vechii biserici din sec al XIV-lea. Fortificația din jurul ei a fost construită între 1445-1455, din cauza atacurilor tătarilor.

Surse:

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_reformată-calvină_din_Turda-Veche#/media/Fișier:Bis.Reform.Calv.TurdaVeche04.jpg

Casa Kimpel a aparținut familiei nobiliare Kimpel și este, din păcate, într-o stare jalnică. Deasupra porții pentru trăsuri se observă stema familiei și anul construcției, 1784.

Surse:

-https://www.welcometoromania.ro/Turda/Turda_Casa_Kimpel_r.htm

Cred că cea mai impresionantă clădire, cel puțin pentru mine, a fost clădirea fostei Judecătorii. Și aceasta este într-o stare avansată de degradare. A fost construită între 1795-1806 exclusiv cu pietre fasonate aduse din castrul roman Potaissa. Pe podele, se mai văd și astăzi cărămizi care poartă ștampila LVM (Legiunea a V-a Macedonica). Înțeleg că urmează să fie reabilitată cu fonduri europene. Sper doar să n-o distrugă.

   Sursă:

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Judecătoria_din_Turda

Miliarul de la Aiton (descoperit în 1758 la Aiton), în copie, pentru că originalul s-a pierdut, se află în fața Poștei din Turda. Acesta marca distanța de la Potaissa la Aiton și este prima atestare documentară a municipiilor (municipium) Potaissa (Turda) și Napoca. Inscripția sună cam așa: „IMPerator CAESAR NERVA TRAIANUS AUGustus GERManicus DACICUS PONTIFex MAXIMus (tribunicia) POTestate XII, COnSul IV, IMPerator VI, Pater Patriae, FECIT PER COHortem I FLaviam ULPiam hiSPanorum MILliariam Civium Romanorum EQiutatam A POTAISSA naPOCAE. Millia Passuum X.", iar traducerea este „Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus (învingător al) germanilor (și) dacilor, preot suprem (învestit) cu putere (tribuniciară) de 12 ori, consul de 4 ori, aclamat împărat de 6 ori, părintele patriei, a făcut (această bornă) prin intermediul (unității militare) cohorta I Flavia Ulpia Hispanorum de o mie de pedestrași, cetățeni romani și cuprinzând un contingent de cavalerie. De la „Potaissa Napocae” (sunt) 14,8 km (M.P.X. = millia passuum 10 = 1.000 x 1,48 x 10 = 14,8 km).”

Sursă:

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Miliarul_de_la_Aiton#Inscripția_latină

Știu că Turda este cunoscută mai ales pentru salină, dar dacă ajungeți prin zonă, nu vă sfiiți să aruncați un ochi și pe clădirile din oraș. Merită.

DE CE M-A DEZAMĂGIT SIBIUL

     Au trecut 6 luni de când am vizitat Sibiul. N-am scris nimic atunci, pentru că orașul acela a fost una din cele mai mari dezamăgiri pentru mine. După cât PR are, mă așteptam la o mică Vienă și, când colo, am dat de un oraș tipic românesc, care a fost spoit pe dinafară pentru anul în care a deținut titlul de Capitală culturală europeană, în 2007, după care Dumnezeu cu mila. Mizerie, clădiri de patrimoniu de pe care a sărit zugrăveala, nicio informație despre nimic, nicăieri, de a trebuit să stau cu Google Maps pornit tot timpul. Păcat! E un burg săsesc deosebit, care ar putea face deliciul turiștilor. Treaba e să nu mă credeți pe cuvânt, ci să mergeți să-l vizitați, pentru că, cine știe, e posibil să aveți altă părere.

    M-am gândit să schimb un pic abordarea, pentru că o fi ăsta blog de istorie, dar nu e, totuși, curs de facultate. Așa că n-o să mai descriu în amănunt istoria locului, ci la fiecare calup de poze o să dau câteva explicații, urmând ca voi să aflați mai multe la fața locului.

    

    Biserica Ursulinelor a fost primul monument cu care ne-am întâlnit pe drumul dinspre autogară. A fost construită în 1474, de călugării dominicani, în stil gotic, iar în 1543, odată cu reforma lutherană, a trecut în patrimoniul acestei religii. În 1728, administrația austriacă nou instalată a atribuit fosta mănăstire dominicană călugărițelor ursuline, care au refăcut-o, în perioada 1728-1733, în stil baroc.

    Pe portalul de la intrare, s-au păstrat trei inscripții: „MGC RAA 1662”, „Rennovata Anno Domini 1928 Baumaister E. Thurmayer” și, pe verticală, „STEINMETZZIEGLER A.1928 9”.

    Pe fațada vestică, deasupra portalului de intrare, se află statueta Sf. Ursula, care ține în mână o frunză de palmier, simbol al martirajului.

    În catacombele bisericii, se găsesc criptele maicilor ursuline înmormântate aici.

    „Legenda spune că Ursula, fiica unui rege creştin din Bretania, a fost cerută în căsătorie de un prinţ păgân, dar ea se consacrase în mod tainic lui Dumnezeu. Ursula a cerut trei ani timp de gândire, pentru a cunoaşte mai bine voinţa Domnului. În pelerinajul pe care l-a făcut spre Roma, a cerut să fie însoţită de o mie de tinere, iar fiecare dintre cele zece slujnice ale sale, de alte 1000 de tinere. 11.000 de fecioare, călăuzite de Ursula, au traversat marea dintre Anglia şi continent, îndreptându-se spre Roma. Pe drumul de întoarcere, în Köln, furia barbarilor s-a revărsat şi asupra lor, tinerele fiind martirizate toate într-o singură zi, cu excepţia Ursulei. Impresionat de frumuseţea ei, conducătorul hunilor, Attila, a cerut-o de soţie. Refuzul i-a adus Ursulei moartea. Peste locul unde au fost îngropate s-a ridicat în secolul al VII-lea o biserică, iar apoi şi o mănăstire, în memoria lor.

    În secolul al VIII-lea, la Köln, lângă o biserică au fost descoperite osemintele unor fecioare. Printre alte nume feminine, a fost găsit şi acela al Ursulei, o fată de unsprezece ani. După câte se pare, acea indicaţie de vârstă a fost citită ca undecimilia, adică ‘unsprezece mii’. De aici, povestea celor 11.000 de fecioare care au însoţit-o pe Sfânta Ursula în călătoria spre Roma.    

    Răspândirea cultului Sfintei Ursula s-a datorat în mare măsură alegerii ei ca patroană a institutului întemeiat în anul 1530 de către Sfânta Angela de Merici pentru formarea culturală şi religioasă a tinerelor din zonele sărace, aşa-numitele ‘călugăriţe ursuline’.”

Surse:

-https://patrimoniu.sibiu.ro/biserici/biserica/26

    Piața Mare pare ceva mai bine întreținută, dar și acolo cam cade tencuiala de pe clădirile pe care scrie că au fost renovate recent. Piața, în sine, e superbă: largă, cu clădiri de patrimoniu de jur împrejur, de nici nu știi unde și ce să vizitezi prima dată. Noi am făcut câteva poze (cel mai mult ne-a plăcut „casa cu ochi”) și am fugit la Brukenthal.

    Piața Mare este centru istoric al Sibiului, menționat pentru prima dată în 1411, ca piață de cereale, însă aceasta exista din 1366. În cursul Evului Mediu, aici se desfășurau cele mai importante evenimente, cum ar fi adunările publice și execuțiile. În 1550, în partea nordică a fost așezat stâlpul infamiei și o spânzurătoare. În fața casei Haller, de la nr. 10, a fost amplasată o „cușcă pentru nebuni” între 1724-1757, în care erau expuși, în timpul zilei, cei care tulburau, noaptea, liniștea publică.

    Cele mai importante clădiri din Piață sunt: Palatul Brukenthal, Casa Albastră, Casa generalului, Casa Haller, Casa Weidner-Reussner-Czekelius și Casa parohială romano-catolică.

Casa Haller

Sursa:

-https://sibiucity.ro/ro/piata_mare

    Și acum, să mergem la Brukenthal. Care a meritat toată oboseala și toată dezamăgirea. Am auzit că ar fi meritat și Muzeul Astra, dar acolo n-am ajuns, din păcate. La Brukenthal, nu e voie să faci poze înăuntru, decât așa, pe furate, ca la români. Drept urmare, o să trebuiască să mergeți să-l vizitați, pentru că, believe me, merită. Dacă se poate, fără copii mici după voi, să aveți timp să savurați, că durează.

    Muzeul Brukenthal e, de fapt, mai multe muzee într-unul singur. Are o colecție de artă, un muzeu de istorie, un muzeu de istorie a farmaciei, un muzeu cinegetic și un muzeu de istorie naturală. Pe mine m-au interesat mai mult cel de artă și cel de istorie, așa că despre restul n-aș putea spune mare lucru. N-o să spun mare lucru nici despre ce am vizitat, pentru că nu sunt destule cuvinte în limba română (cel puțin nu în vocabularul meu). Am să spun  doar că o să las copiilor, cu limbă de moarte, indicația să mă criogenizeze cumva și să mă dezghețe când se inventează mașina timpului, pentru că țin neapărat să văd secolul XVIII pe viu, în toată splendoarea lui.

    Palatul Brukenthal a fost construit între anii 1778-1788 de baronul Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, ca reședință și loc de expunere a colecțiilor sale de artă, heraldică, numismatică etc, model fiindu-i (ce altceva) palatele vieneze construite în stil baroc târziu. Ancadramentul de la intrare este decorat cu blazonul lui Samuel von Brukenthal și cu alte elemente decorative specifice barocului.

    Palatul Brukenthal este cel mai vechi muzeu din România, deschis în 1817, însă baronul și-a organizat colecțiile în așa fel încât să poată fi vizitate încă din 1790.

    Surse:

-https://www.wikiwand.com/ro/Palatul_Brukenthal_din_Sibiu

    Cu tot regretul, celelalte monumente nu m-au impresionat extraordinar: Turnul Sfatului (gangul de trecere între Piața Mare și Piața Mică), construit în sec XIII (n-am urcat în vârf din cauza răului de înălțime); Podul Minciunilor (ăsta m-a impresionat cel mai puțin. Sincer, nu văd de ce se face așa mare tam tam cu privire la el, dar na, e doar părerea mea); clădirile de la dreapta și de la stânga podului, mai ales cele din Piața Huet, sunt efectiv în pericol de prăbușire, atât sunt de neîngrijite; Biserica evanghelică este (a fost) absolut superbă, dar când am fost noi era în reparații capitale (asta însemnând aproape demolată, nu-mi dau seama ce voiau să facă), așa că n-am putut-o vizita. 

    Podul Minciunilor (construit în 1859, ca legătură între Orașul de Sus și Orașul de Jos) are câteva legende. 

    Una dintre ele spune că era traversat în special de tinerii îndrăgostiți, care își jurau iubire pe veci. Fetele mai jurau că sunt fecioare (pfff), iar după căsătorie, dacă mirele (care, evident, avea voie să nu fie „fecior”) constata că acestea au mințit, le arunca de pe pod.

    O altă legendă spune că, dacă cineva spune o minciună în timp ce traversează podul, acesta se cutremură până îl aduce pe mincinos cu picioarele pe pământ.

    Mai sunt, dar vă invit să le descoperiți singuri, la fața locului.

Biserica romano catolică

Turnul Sfatului

Podul Minciunilor

 

B

    Piața Huet

Biserica evanghelică, văzută de departe

    

Sursa: 

-https://turismistoric.ro/podul-minciunilor-din-sibiu/

    Aceasta a fost excursia noastră la Sibiu, de anul trecut, din august. Am mai fost la Grădina zoologică, unde am murit de mila animalelor, care erau coapte de căldură și fără apă, și unde m-a pișcat ceva de picior (nu știu ce), de am avut de furcă vreo 1 lună până să mă vindec, cu antibiotic și toate alea. Îmi pare tare rău că n-am ajuns la Muzeul Astra, dar o să ajungem data viitoare.

    Per total, chiar dacă m-a dezamăgit într-o oarecare măsură, Sibiul a fost o experiență faină, pe care vă invit să v-o adăugați și voi în palmares.