Au trecut 6 luni de când am vizitat Sibiul. N-am scris nimic atunci, pentru că orașul acela a fost una din cele mai mari dezamăgiri pentru mine. După cât PR are, mă așteptam la o mică Vienă și, când colo, am dat de un oraș tipic românesc, care a fost spoit pe dinafară pentru anul în care a deținut titlul de Capitală culturală europeană, în 2007, după care Dumnezeu cu mila. Mizerie, clădiri de patrimoniu de pe care a sărit zugrăveala, nicio informație despre nimic, nicăieri, de a trebuit să stau cu Google Maps pornit tot timpul. Păcat! E un burg săsesc deosebit, care ar putea face deliciul turiștilor. Treaba e să nu mă credeți pe cuvânt, ci să mergeți să-l vizitați, pentru că, cine știe, e posibil să aveți altă părere.
M-am gândit să schimb un pic abordarea, pentru că o fi ăsta blog de istorie, dar nu e, totuși, curs de facultate. Așa că n-o să mai descriu în amănunt istoria locului, ci la fiecare calup de poze o să dau câteva explicații, urmând ca voi să aflați mai multe la fața locului.
Biserica Ursulinelor a fost primul monument cu care ne-am întâlnit pe drumul dinspre autogară. A fost construită în 1474, de călugării dominicani, în stil gotic, iar în 1543, odată cu reforma lutherană, a trecut în patrimoniul acestei religii. În 1728, administrația austriacă nou instalată a atribuit fosta mănăstire dominicană călugărițelor ursuline, care au refăcut-o, în perioada 1728-1733, în stil baroc.
Pe portalul de la intrare, s-au păstrat trei inscripții: „MGC RAA 1662”, „Rennovata Anno Domini 1928 Baumaister E. Thurmayer” și, pe verticală, „STEINMETZZIEGLER A.1928 9”.
Pe fațada vestică, deasupra portalului de intrare, se află statueta Sf. Ursula, care ține în mână o frunză de palmier, simbol al martirajului.
În catacombele bisericii, se găsesc criptele maicilor ursuline înmormântate aici.
„Legenda spune că Ursula, fiica unui rege creştin din Bretania, a fost
cerută în căsătorie de un prinţ păgân, dar ea se consacrase în mod tainic lui
Dumnezeu. Ursula a cerut trei ani timp de gândire, pentru a cunoaşte mai bine
voinţa Domnului. În pelerinajul pe care l-a făcut spre Roma, a cerut să fie
însoţită de o mie de tinere, iar fiecare dintre cele zece slujnice ale sale, de
alte 1000 de tinere. 11.000 de fecioare, călăuzite de Ursula, au traversat
marea dintre Anglia şi continent, îndreptându-se spre Roma. Pe drumul de
întoarcere, în Köln, furia barbarilor s-a revărsat şi asupra lor, tinerele
fiind martirizate toate într-o singură zi, cu excepţia Ursulei. Impresionat de
frumuseţea ei, conducătorul hunilor, Attila, a cerut-o de soţie. Refuzul i-a
adus Ursulei moartea. Peste locul unde au fost îngropate s-a ridicat în secolul
al VII-lea o biserică, iar apoi şi o mănăstire, în memoria lor.
În secolul al VIII-lea, la Köln, lângă o biserică au fost descoperite
osemintele unor fecioare. Printre alte nume feminine, a fost găsit şi acela al
Ursulei, o fată de unsprezece ani. După câte se pare, acea indicaţie de vârstă
a fost citită ca undecimilia, adică ‘unsprezece mii’. De aici, povestea celor
11.000 de fecioare care au însoţit-o pe Sfânta Ursula în călătoria spre Roma.
Răspândirea cultului Sfintei Ursula s-a datorat în mare măsură alegerii ei ca
patroană a institutului întemeiat în anul 1530 de către Sfânta Angela de Merici
pentru formarea culturală şi religioasă a tinerelor din zonele sărace,
aşa-numitele ‘călugăriţe ursuline’.”
Surse:
Piața Mare pare ceva mai bine întreținută, dar și acolo cam cade tencuiala de pe clădirile pe care scrie că au fost renovate recent. Piața, în sine, e superbă: largă, cu clădiri de patrimoniu de jur împrejur, de nici nu știi unde și ce să vizitezi prima dată. Noi am făcut câteva poze (cel mai mult ne-a plăcut „casa cu ochi”) și am fugit la Brukenthal.
Piața Mare este centru istoric al Sibiului, menționat pentru prima dată în 1411, ca piață de cereale, însă aceasta exista din 1366. În cursul Evului Mediu, aici se desfășurau cele mai importante evenimente, cum ar fi adunările publice și execuțiile. În 1550, în partea nordică a fost așezat stâlpul infamiei și o spânzurătoare. În fața casei Haller, de la nr. 10, a fost amplasată o „cușcă pentru nebuni” între 1724-1757, în care erau expuși, în timpul zilei, cei care tulburau, noaptea, liniștea publică.
Cele mai importante clădiri din Piață sunt: Palatul Brukenthal, Casa Albastră, Casa generalului, Casa Haller, Casa Weidner-Reussner-Czekelius și Casa parohială romano-catolică.
Casa Haller
Sursa:
Și acum, să mergem la Brukenthal. Care a meritat toată oboseala și toată dezamăgirea. Am auzit că ar fi meritat și Muzeul Astra, dar acolo n-am ajuns, din păcate. La Brukenthal, nu e voie să faci poze înăuntru, decât așa, pe furate, ca la români. Drept urmare, o să trebuiască să mergeți să-l vizitați, pentru că, believe me, merită. Dacă se poate, fără copii mici după voi, să aveți timp să savurați, că durează.
Muzeul Brukenthal e, de fapt, mai multe muzee într-unul singur. Are o colecție de artă, un muzeu de istorie, un muzeu de istorie a farmaciei, un muzeu cinegetic și un muzeu de istorie naturală. Pe mine m-au interesat mai mult cel de artă și cel de istorie, așa că despre restul n-aș putea spune mare lucru. N-o să spun mare lucru nici despre ce am vizitat, pentru că nu sunt destule cuvinte în limba română (cel puțin nu în vocabularul meu). Am să spun doar că o să las copiilor, cu limbă de moarte, indicația să mă criogenizeze cumva și să mă dezghețe când se inventează mașina timpului, pentru că țin neapărat să văd secolul XVIII pe viu, în toată splendoarea lui.
Palatul Brukenthal a fost construit între anii 1778-1788 de baronul Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, ca reședință și loc de expunere a colecțiilor sale de artă, heraldică, numismatică etc, model fiindu-i (ce altceva) palatele vieneze construite în stil baroc târziu. Ancadramentul de la intrare este decorat cu blazonul lui Samuel von Brukenthal și cu alte elemente decorative specifice barocului.
Palatul Brukenthal este cel mai vechi muzeu din România, deschis în 1817, însă baronul și-a organizat colecțiile în așa fel încât să poată fi vizitate încă din 1790.
Surse:
Cu tot regretul, celelalte monumente nu m-au impresionat extraordinar: Turnul Sfatului (gangul de trecere între Piața Mare și Piața Mică), construit în sec XIII (n-am urcat în vârf din cauza răului de înălțime); Podul Minciunilor (ăsta m-a impresionat cel mai puțin. Sincer, nu văd de ce se face așa mare tam tam cu privire la el, dar na, e doar părerea mea); clădirile de la dreapta și de la stânga podului, mai ales cele din Piața Huet, sunt efectiv în pericol de prăbușire, atât sunt de neîngrijite; Biserica evanghelică este (a fost) absolut superbă, dar când am fost noi era în reparații capitale (asta însemnând aproape demolată, nu-mi dau seama ce voiau să facă), așa că n-am putut-o vizita.
Podul Minciunilor (construit în 1859, ca legătură între Orașul de Sus și Orașul de Jos) are câteva legende.
Una dintre ele spune că era traversat în special de tinerii îndrăgostiți, care își jurau iubire pe veci. Fetele mai jurau că sunt fecioare (pfff), iar după căsătorie, dacă mirele (care, evident, avea voie să nu fie „fecior”) constata că acestea au mințit, le arunca de pe pod.
O altă legendă spune că, dacă cineva spune o minciună în timp ce traversează podul, acesta se cutremură până îl aduce pe mincinos cu picioarele pe pământ.
Mai sunt, dar vă invit să le descoperiți singuri, la fața locului.
Biserica romano catolică
Turnul Sfatului
Podul Minciunilor
B
Piața Huet
Biserica evanghelică, văzută de departe
Sursa:
Aceasta a fost excursia noastră la Sibiu, de anul trecut, din august. Am mai fost la Grădina zoologică, unde am murit de mila animalelor, care erau coapte de căldură și fără apă, și unde m-a pișcat ceva de picior (nu știu ce), de am avut de furcă vreo 1 lună până să mă vindec, cu antibiotic și toate alea. Îmi pare tare rău că n-am ajuns la Muzeul Astra, dar o să ajungem data viitoare.
Per total, chiar dacă m-a dezamăgit într-o oarecare măsură, Sibiul a fost o experiență faină, pe care vă invit să v-o adăugați și voi în palmares.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu