COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: BISTRIȚA-POARTA TRANSILVANIEI

 Când vorbesc despre Bistrița, îmi dau lacrimile. E a doua mea casă. E locul în care s-a născut Aris și unde am avut parte de liniște, după foarte mult timp. Dacă te-ai săturat să trăiești într-un oraș mare, zgomotos și impersonal, dar nu vrei să te retragi chiar la țară, Bistrița e ceea ce trebuie. Un orășel de provincie liniștit, verde, cu oameni buni și calzi, în care mai auzi accentul acela de demult, specific bistrițean. În ultimii 20 de ani, am schimbat 5 orașe, dar niciunul nu mi-a rămas în suflet cum a făcut-o Bistrița.

De mult i-am tot promis lui Aris că o să-l duc să vadă orașul în care s-a născut, dar n-am prea avut curaj până acum, pentru că am știut că n-o să mai vreau să mă întorc și că o să fiu obligată să mă smulg de-acolo. Și am avut dreptate. Am reușit să ajungem la Bistrița în septembrie. Mi-au dat lacrimile, în momentul în care am coborât din tren. Ne-am dus să vedem blocul în care am stat, parcul prin care îl plimbam să doarmă, pietonala, bisericile-monument, Sugălete, Turnul Dogarilor, hanul, teii de pe Republicii, pe care regret teribil că nu i-am prins înfloriți.

Dacă vreți să vizitați Bistrița, încercați s-o faceți în mai. O să aveți parte de mirosul teilor, care sunt efectiv pretutindeni. Până atunci, să intrăm puțin în istoria orașului.

Bistrița este situată într-o depresiune largă, înconjurată de dealuri cu culmi domoale și de înălțimi ce domină peisajul, străbătută de cursul văii Bistriței, de la care și-a luat și numele. Așezarea s-a închegat și s-a dezvoltat ca urmare a faptului că, în regiunea din colțul de nord-est a Transilvaniei, intrată la începutul evului mediu între posesiunile regale, fundus regius, au fost instalați, începând cu domnia regelui Géza al II-lea (1141-1161) al Ungariei, grupuri de flamanzi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuți ulterior sub numele generic de sași, înzestrați, prin Bula de Aur a sașilor din 1224, cu o serie de drepturi și libertăți care le-au conferit un statut social și economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XII-lea. Prima mențiune a localității datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menționează între așezările distruse de către mongoli și „oppidum Nosa”, numele dat de către coloniști așezării întemeiate pe malul râului Bistrița. Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistrița (Bistritz, Bezterce, Bystriche). Tot în acest an este amintit și în analele de la Erfurt și în lucrarea „Carmen miserabile” a călugărului Rogerius, captiv la momentul năvălirii mongole în Oradea.

Marea invazie mongolă din 1241-1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deși sașii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe așezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei, multe orașe transilvănene au fost fortificate și erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expansiunea rapidă a orașelor populate de sași a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen și Septem Castra în latină, făcându-se referire la șapte din orașele fortificate: Bistrița, Sibiu, Cluj, Brașov, Mediaș, Sebeș, Sighișoara. Nu se știe cu exactitate care din cele șapte localități săsești a stat la originea denumirii Siebenbürgen, ("Șapte Cetăți"), existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele.

După acest episod nefericit, Bistrița își revine, devenind posesiune a reginei regatului maghiar, ca în 1285 să sufere, din nou, serioase distrugeri, în urma celei de-a doua năvăliri tătare, se pare, mai devastatoare decât cea din 1241. În acest context, regi precum Ladislau al IV-lea Cumanul și Andrei al III-lea îi scutesc pe locuitorii orașului de trei părți din plata dărilor, motivând: „...deoarece locuitorii noștri din Bistrița au fost prăpădiți și sărăciți de pustiirile și pârjolul tătarilor...”.

Între anii 1325-1329, în urma presiunii sașilor, regele Carol Robert de Anjou a acceptat o reformă administrativă, în locul comitatelor formându-se scaune și districte, entități juridice și administrative tipice în regatul ungar pentru grupuri privilegiate cu drepturi de autonomie. Prin poziția sa geografică, Bistriței îi este consacrat statutul de centru al regiunii beneficiare de privilegii, Nösnerland. De altfel, în cele mai timpurii, izvoare care menționează așezarea, legate de invazia mongolă de la 1241, era înregistrată sub numele de Nosa, figurând în șirul localităților importante, opido (târg) Nosa, care au avut de suportat pierderi majore. După acest dramatic moment, localitatea, intrată sub autoritatea unui comite regal, se reface rapid și, la cea de-a doua invazie, din anul 1285, reacția comunității bistrițene va fi mult mai bine coordonată. Prezența, ca reprezentant al regalității a unui comite, atestat documentar la 1274, presupune și existența unei mici fortificații în care acesta își avea reședința, documentele înregistrând un „turn de piatră” care era situat cel mai probabil în extremitatea de nord-est a așezării medievale, nu departe de mănăstirea franciscană, și care va fi inclus, mai târziu, în sistemul de apărare al orașului. Astfel poate fi explicată planimetria cetății, consemnată în planul din anul 1736, cu un turn, fostul donjon, înconjurat de ziduri și șanțuri, resturi ale mai vechilor centre de putere.

Odată cu întărirea forței sale economice și a sporului demografic susținut, Bistrița devine un oraș liber regal, care beneficia de toate drepturile și obligațiile conferite de acest statut, între care și acela de a se apăra prin ziduri și de a întreține o armată proprie. Bistriței îi este recunoscut statutul de civitas, prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecați de judele „ales de ei dimpreună și din mijlocul lor” și a dreptului de liberă trecere pentru negustorii și mărfurile produse și comercializate de dânșii. Prin actul amintit, erau deschise larg căile pătrunderii mărfurilor breslelor bistrițene pe piețele regatului și recunoscută cetățenilor săi autonomia juridică. Ulterior, acordarea dreptului de târg anual (1353) a potențat forța economică a orașului. Privilegiul acordat de către regele Sigismund de Luxemburg, în anul 1366, prin care locuitorii Bistriței primesc dreptul la alegerea anuală “ după deopotriva lor învoire a tuturor, judele și jurații”, orașul având dreptul la pecete și stemă proprie , simboluri caracteristice unui oraș liber. Ridicarea fortificației de zid se apreciază a se fi demarat după 1349, dată la care Bistrița figurează în documente cu titlul de civitas, fiind definitivate sub forma unei incinte continue de zid după 1400. În acest mod Bistrița se alătură celorlalte orașe libere regale înconjurate de sisteme de apărare proprii: Sibiu, Brașov, Sebeș, Sighișoara, Mediaș și Cluj. Documentele rămân oricum obscure în privința acestei etape a sistemului de apărare al orașului. Singurul document care vorbește de zidurile și turnurile orașului, muri et aedificia fortalitii, datează din anul 1438, prin care regina Elisabeta atrăgea atenția asupra stării de ruină în care se găsea fortificația, solicitând lucrări de reparații și întărire a incintei.

Aflați sub protecția și grija reginei Ungariei, bistrițenii devin cei mai importanți negustori din zonă, intermediind comerțul dintre Transilvania și Moldova. În acest sens, regele Ludovic de Anjou a acordat Bistriței la 1352 dreptul de a ține „târgul cel mare” de Sf. Bartolomeu, organizat timp 15 zile în luna august, în jurul bisericii din Piața Centrală. Burgul este declarat „oraș liber regal”, un statut ce îi conferea autonomie economică, juridică și politică, inclusiv dreptul de a avea un blazon. Stema veche a Bistriței cuprinde un cap de struț încoronat cu potcoavă în cioc – simbol al comerțului și coiful regal al regelui Ludovic de Anjou, cu scutul regatului și al casei de Anjou. În anul 1465, regele Matia Corvin a acordat bistrițenilor dreptul de a dărâma vechea cetate și să fortifice întreaga localitate. Cele 22 de bresle ale orașului, formate din aurari, măcelari, fierari, dogari, rotari, funari etc reușesc să fortifice burgul cu ziduri de piatră de circa 10 m înălțime și 1,5 lățime. Exteriorul zidurilor este dublat de un șanț cu apă, care alimenta și morile din întreg orașul.

Apărarea orașului cădea în sarcina cetățenilor, porțile având câte un paznic, care avea misiunea de încasare a taxelor și supraveghere și semnalizare a evenimentelor. Aceștia locuiau de obicei în turnul porții. În caz de război, sarcina supravegherii și apărării zidurilor revenea breslelor. În 1542, s-a hotărât ca fiecare cap de familie să facă, pe rând, de pază la porți, iar în anul 1639 s-a decis ca paza să fie asigurată în permanență de fiecare om din fiecare centurie. Pregătirea cetățenilor pentru apărare era asigurată prin desfășurarea unor exerciții militare. Erau organizate trageri cu armele de foc, anual de Rusalii. Aceste trageri au fost stabilite a se desfășura în șanțul dintre cele două ziduri ale fortificației, între Poarta Ungurească și Spitalului. La adăpostul acestor ziduri bistrițenii construiesc, începând din 1480, în Piața Centrală, unul dintre cele mai lungi ansambluri arhitecturale medievale din estul Europei, cu arcade la parter, ansamblul Sugălete (Sub gălete). Cele 13 case au fost nucleul economic al orașului, unde negustorii și meșteșugarii își vindeau produsele. Între străzile largi care porneau din Piața Centrală și zidurile cetății au fost trasate scurtături, străzi înguste, pietonale care parcurg orașul pe direcția nord-sud – ele aveau numele turnurilor sau a breslelor care apărau orașul dar azi se numesc simplu „pasaje”. Centru istoric al Bistriței păstrează 22 de pasaje, cel mai mare număr de pasaje între burgurile Transilvaniei.

Orașul Bistrița păstrează azi 54 de monumente de arhitectură, situri arheologice și monumente sculpturale de interes național / internațional și 145 de interes local. Între acestea Biserica Evanghelică din Piața Centrală este cel mai reprezentativ simbol arhitectural al orașului. Construită din secolul al XIII-lea, în mai multe etape, este azi o biserică hală de mari dimensiuni, cu cel mai înalt turn bisericesc din piatră din România (cca. 75 m).

Formele gotice ale bisericii au fost îmbrăcate în stilul Renașterii, de un meșter italian care a lucrat la Bistrița. La 1564 Andrea Gromo descrie Bistrița ca pe un oraș frumos, bogat, populat și puternic, cu străzi drepte tăiate de la un capăt al orașului la celălalt de pâraie care curg prin tot orașul spre marele folos al locuitorilor și, totodată, spre desfătarea ochilor privitorilor, iar Giovanni Botero, un alt peregrin italian contemporan cu cel de mai sus, considera că Sibiul era cel mai mare oraș din Transilvania, Clujul cel mai populat, iar Bistrița cel mai frumos. Dacă în anul 1533 erau înregistrate un număr de 16 bresle, la mijlocul secolului al XVIII-lea erau un număr de 29, tradiția breslelor fiind continuată de asociații ale meșterilor și după desființarea sistemului medieval al breslelor.

La 1333 a fost înregistrat parohul Bisericii Sf. Nicolae, Johannis plebanus de Bystricia, biserica parohială fiind desigur mult anterioară. Biserica, inițial o bazilică cu trei nave si două turnuri pe latura de vest a fost extinsă și transformată în a doua jumătate a secolului al XV-lea într-o biserică de tip hală, cu un turn amplasat în coltul de nord-vest, care avea și un rol în sistemul de apărare al orașului, ridicat între 1482 și 1519. Biserica a suferit o refacere în spiritual artei renascentiste prin intervenția mesterului Petrus Italus da Lugano, din anii 1560 – 1563.

La Bistrița, oraș de margine a regatului și centru economic în expansiune, sunt de timpuriu instalate și ordinele călugărilor mendicanți. Astfel, în extremitatea sud-estică a localității a fost amplasat conventul dominican, ale cărui începuturi sunt plasate imediat după invazia mongolă. Ordinul fraților minoriți au fost instalați în extremitatea estică a orașului, menționați documentar la 1268, Biserica Minorită fiind deja terminată la 1280.

La începutul secolului al XVIII-lea, pe locul fostului spital, au fost instalați piariștii, care au amenajat o școală care a funcționat din 1717 până în 1849. Între elevii Liceul Piarist din Bistrița s-au numărat Gheorghe Șincai, Andrei Mureșanu, Karoly Torma. Lângă școală, între anii 1781 și 1787, a fost edificată biserica romano-catolică, după proiectul arhitectului Paul Schmidt, în stil baroc, după ce vechea biserică a căzut pradă incendiului din 18 aprilie 1758, alături de încă 132 clădiri.

Casele patricienilor din acele timpuri precum Casa Andreas Beuchel (numită și Ioan Zidaru), Casa Petterman, Casa Argintarului, Casa cu Lei etc. sunt doar câteva din exemplele unor case a căror valoare nu este dată doar de istorie ci mai ales de frumusețea și originalitatea stilistică.

În secolul al XVIII–lea, burgul intră sub dominația forței militare a habsburgilor și are un rol important în controlarea graniței estice ale imperiului austriac. Acum este perioada poștalioanelor ce porneau din Piața Mică a orașului spre Sibiu, Cernăuți, Cracovia sau Viena, pe drumuri istovitoare ce puteau dura și 44 de ore. Cu diligența Bistriței, prin Pasul Bârgăului se deplasa și Jonathan Marker, eroul lui Bram Stoker, pentru a se întâlni cu contele Dracula. Astfel legenda unui roman influențează real un ținut și o zonă în care natura frumoasă îndeamnă la poveste.

Din secolul al XIX–lea orașul își demolează o parte a zidurilor, păstrând doar Turnul Dogarilor, iar în locul șanțurilor și pietrelor de zid se sădesc șirurile de castani și tei ce fac azi din Bistrița un oraș verde și secular.

Bistrița este și orașul de baștină al poetului Andrei Mureșanu, a cărui casă natală servește, astăzi, ca filială a Bibliotecii Județene.

 

Surse: 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bistrița

Wagner, Ernst (2000). Istoria sașilor ardeleni. Limes. p. 23.

Rădulescu, Gabriela (2004). Bistrița. O istorie urbană. Limes. p. 24.

 

De vizitat, în Bistrița:

-Cetatea Bistriței (sec. XV-XVI), din care se păstrează Turnul Dogarilor și câteva fragmente de ziduri

-Sugălete, complex din 13 clădiri datând din secolele XV-XVI, cele mai tipice construcții renascentiste din Transilvania. Sugăletele sunt formate din mai multe clădiri etajate, legate între ele prin niște intrări spațioase ce formează o galerie cu 20 de bolți ce se sprijină pe 21 de pilaștri

-Casa Argintarului, monument de arhitectură de la începutul Renașterii

-Casa lui Ion Zidarul, monument de arhitectură de la începutul Renașterii și cea mai veche clădire din Bistrița

-Biserica Evanghelică, a fost construită inițial în stil romanic, fiind extinsă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în stil gotic. Are o înălțime de 75 m, fiind unul din cele mai înalte turnuri gotice din Transilvania

-Biserica mănăstirii minorite, azi, biserica ortodoxă ”Intrarea în biserică a Maicii Domnului”

-Mănăstirea Dominicană

-Casa memorială Andrei Mureșanu-

-Mănăstirea călugărilor piariști, monument din sec al XVIII-lea, azi, biserică romano-catolică

-Complexul Muzeal Bistrița Năsăud 

-Cele 22 de pasaje

-Casa cu lei, construită în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, de breasla măcelarilor

Turnul Dogarilor

Sugălete

Casa Argintarului

Casa lui Ion Zidarul

Biserica Evanghelică

Casa cu lei

Aleea breslelor și pasajele

Casa memorială Andrei Mureșanu

IN HONOREM: 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA REGELUI MIHAI

 

Planific articolul ăsta de vreo 2 săptămâni și, totuși, nu știu ce să spun. Pentru că omul pe care îl onorăm astăzi este mai presus de orice înșiruire de cuvinte aș putea eu să eman, iar vocabularul meu nu este suficient de dezvoltat (sau în limba română nu sunt destule cuvinte) pentru a reda cu exactitate ceea ce ar trebui spus despre el. Istoricul Mădălin Hodor s-a apropiat puțin, dar eu, una, îmi mențin opinia că nu s-au inventat cuvintele pe care ar trebui să le folosim ca să-l descriem.

Provin dintr-o familie de regaliști și am crescut cu poza Regelui Mihai în casă și cu poveștile tatălui meu, care l-a întâlnit personal, pentru o secundă, motiv pentru care propaganda comunistă în ce-l privește pe Rege, care ne-a fost predată și la școală, n-a prins la mine. Eu îl consideram, în continuare, un erou.

La Revoluție, tatăl meu a plâns. Era grav bolnav deja și spera să apuce să-și vadă Regele reluându-și atribuțiile furate în 1947. Din fericire, n-a apucat să-l vadă umilit de comuniștii din eșalonul 2 și 3, care preluaseră puterea în 1990. 

Pe mine, copil fiind, și apoi adolescentă, pe lângă frumusețe, care, se spune, era și mai impresionantă în realitate, m-a fascinat, întodeauna, privirea Regelui. Nu știu cum să explic, dar în ochii oamenilor fundamental buni se poate vedea bunătatea lor. Au un je ne sais quoi, un ”ceva” care atrage și liniștește. Ca o apă adâncă. Iar Regele meu era bun tare. Bun ca pâinea caldă. 

Cred că n-o să uit niciodată tristețea pe care o avea în ochi în 1990, când a fost fugărit de comuniștii nou instalați și i s-a refuzat intrarea în țară. Și nici iubirea cu care l-a primit un milion de oameni în 1992. Și nici cuvintele pe care le-a spus atunci: ”Nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima”. Deși noi nu le meritam. Noi nu l-am meritat nici pe el.

I-am urmărit mișcările, ieșirile în presă, interviurile, am citit cărțile care s-au scris despre el, și, cu fiecare an ce trecea, îl iubeam și mai mult. Pentru că ăsta a fost sentimentul pe care mi l-a inspirat: iubirea. Regele Mihai a fost singurul om, în afara mamei mele, în fața căruia eu m-aș fi pus în genunchi fără să clipesc. 

Moartea lui, în 2018, i-a adus fastul și recunoașterea pe care ar fi trebuit să le primească atâta timp cât era în viață. Nu mai știu cine a spus, atunci: a trăit ca un câine și a murit ca un rege. 

Prea târziu a primit iubirea oamenilor, din punctul meu de vedere. Deși, în imensa bunătate care-l caracteriza, știu că ne-a iertat. Noi, ca nație, l-am uitat, l-am hulit, l-am scuipat și l-am acuzat de lucruri josnice. Iar el ne-a iubit și așa. Și ne veghează de-acolo, de sus.

Anul acesta este Centenarul nașterii celui mai mare Om cu care am avut privilegiul să fim contemporani. Și sper din tot sufletul să-l onorăm cum se cuvine. 

                                       

                                          

     

                                       

                     

COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: ȘIMLEU SILVANIEI

 

Mărturisesc spășit că n-aș putea lucra în publicitate și, dacă aș fi rămas în avocatură, aș fi fost o avocată muritoare de foame. Pentru că nu pot să vând ce nu-mi place sau în ce nu cred și nu pot apăra ce n-am certitudinea că este drept. Ăsta este motivul pentru care, deși a trecut destul timp de când am vizitat Șimleu Silvaniei, n-am scris nimic despre el: n-am putut să aduc niciun argument în sprijinul îndemnului de a-l vizita, cum am făcut cu Porolissum, de exemplu. Sau cu Alba Iulia.  Dar m-am mai gândit și am ajuns la concluzia că istoria orașului n-are nicio vină că actuala administrație l-a lăsat în paragină, iar oamenii trebuie să știe ce are de oferit, din  punct de vedere istoric.

În concluzie, mergeți să vizitați Șimleul! Nu trebuie să vă placă orașul. Trebuie să vă placă istoria lui.

Aşezat la poalele dealului Măgura, oraşul Şimleu Silvaniei a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1251, când, într-un document emis la Alba-Iulia, se aminteşte de „Vathaşomlya” – prima denumire cunoscută a localității. La 1251, Vatha, împreună cu fiii săi, Pauşa şi Dionisie, au vândut moşia Şimleu palatinului Roland şi magistratului Mauriciu din familia Pok, pentru suma de 100 de florini.

O ipoteză este că denumirea reală a localității a fost „Vatha Solyomvar” (Cetatea Şoimului a lui Vath).

În anul 1429, devine târg şi este cunoscut sub denumirea de „Oppidum Şomllyo”.

Istoria medievală a Şimleului este strâns legată de familia Báthory, familie princiară, care a jucat roluri importante în istoria transilvăneană. Cetatea Şimleu intră în posesia familiei mai sus amintite în urma căsătoriei lui Báthory Laszlo cu Medgyesaljai Anna, în anul 1351, devenind reşedinţa principilor ardeleni din familia Báthory.

Construirea castelului cetate din centrul oraşului, reşedinţa familiei nobiliare Báthory şi centrul unui întins domeniu feudal, datează, cel mai probabil, de la mijlocul secolului XV.

Acesta cuprindea 50 de localităţi, din care 2 erau târguri (Şimleu Silvaniei şi Crasna) şi 48 erau sate (37 sate româneşti și 11 maghiare).

De-a lungul vremii, cetatea şi oraşul au suferit numeroase atacuri şi devastări din partea turcilor şi tătarilor, cele mai pustiitoare fiind cele din anii 1594 şi 1668. Ultimul atac a marcat şi începutul declinului cetăţii, care, în anul 1774, ajunge în proprietatea oraşului.

Şimleul a constituit un centru important, vizat de răsculaţii curuţi, şi locul de unde generalul Iosif Bem a pornit în anul 1848 acţiunile militare pentru ocuparea oraşelor de pe Someş: Jibou, Dej şi Cluj.

În anul 1854, este cunoscut ca Szilagy – Şomlyo.

Ce se poate vizita:

 CETATEA BATHORY

Cetatea Bathory datează din anul 1532, fiind reședința familiei nobiliare a Bathory. Ansamblul reprezintă, de fapt, un castel rezidențial, și este alcătuit din două incinte fortificate. Se mai pot întrezări două turnuri, un bastion, o poartă de intrare și o parte din zidurile de apărare. Cel mai important membru, al cărui destin se leagă de cetatea de la Șimleu, este Istvan Bathory, principe al Transilvaniei și unul dintre cei mai importanți regi ai Poloniei.

Construirea castelului datează de la începutul secolului al XVII-lea. Devenind reședința familiei nobiliare, a fost înconjurat de un șanț de apărare, iar accesul în castel se făcea pe un pod mobil aflat în fața porții de intrare în cetate, la etaj aflându-se sala festivă. În bastioane, se găsea închisoarea formată din două încăperi. Rămășițele acestui castel s-au degradat treptat, procesul fiind accelerat și de războiul dintre curuți și lobonți.

Turnul de poartă al cetății are o încărcătură istorică aparte. El face parte dintr-un ancandrament renascentist cu blazonul familiei Bathory. Este și locul pe unde intră Mihai Viteazul după Guruslău și ocupă această cetate, după ce l-a înfrânt pe Sigismund.

“Conform unei legende locale, cei trei dinți din blazonul familiei Bathory se explică prin faptul că Istvan a ucis în tinerețe un balaur care locuia într-o peștera situată într-unul din versanții dealului Popos, de pe malul stâng al Crasnei, deasupra orașului. Istvan a umplut mai multe blănuri de oaie cu var nestins, balaurul a mâncat respectivele oi, după care a coborât la Crasna să bea apă. În momentul în care a băut, varul a început să se stingă în el și a ucis bestia. Principele i-a scos trei dinți, ce au ajuns pe blazonul familiei”, povestește Csok Zsolt, arheolog, originar din Șimleu Silvaniei.

În prezent, cetatea e o ruină și totul miroase a urină. (Na, că am făcut și o rimă).

Surse:

https://www.simleusilvaniei.ro/despre-oras/

http://stories.studentpress.ro/2020/01/09/cetatea-bathory-obiectiv-turistic-pe-care-acum-il-poti-vizita-in-simleu-silvaniei/

CASA MEMORIALĂ IULIU MANIU

Când vine vorba despre Iuliu Maniu, cuvintele sunt sărace. Am încercat să scriu despre sentimentul care mă încearcă atunci când vorbesc despre el, dar nu-mi vin cuvintele. Am tot scris și șters de câteva ori, până am decis să nu mai spun nimic, pentru că nu pot.

Toată lumea știe de Bădăcin, dar puțini știu că marele bărbat de stat s-a născut în Șimleu. Casa lui natală se afla în reabilitare când am fost eu acolo și urmează (sper) să se deschidă pentru vizitare în viitorul apropiat. Vreau să cred că nu e nevoie să dau detalii despre cine a fost Iuliu Maniu.

Casa se află pe str. 1 Decembrie 1918, nr. 19, Șimleu Silvaniei, jud. Sălaj.

MUZEUL HOLOCAUSTULUI

Am lăsat la urmă Muzeul Holocaustului, nu pentru că ar fi cel mai puțin important, ci, din contră, pentru că este un subiect peste care nu se poate trece cu ușurință. Holocaustul este o mare pată neagă, o imensă pată neagră pe obrazul omenirii, iar România are partea ei de vină.

Muzeul Holocaustului se află în incinta Sinagogii din Șimleu. Nu cred că are foarte mulți vizitatori, pentru că nu e deschisă tot timpul. La intrare, e afișat un număr de telefon, la care trebuie să suni dacă vrei să vizitezi. Din fericire, când am fost noi, omul care se ocupă de muzeu lucra ceva în curte, așa că n-a trebuit să așteptăm. Vizita m-a lăsat cu lacrimi în ochi și cu genunchii tremurând. Fotografiile sunt mult mai expresive decât cele din Sighet, iar informațiile sunt mult mai multe. Sunt informații despre toate ghetourile din România, și au fost extrem de multe. Mai multe decât știam eu.

Evreii din județul Sălaj au fost concentrați în fabrica de cărămidă ”Klein” din Cehei, situată cam la 5 km de Șimleu Silvaniei, într-o zonă mlăștinoasă și izolată, făcând din acest lagăr unul dintre cele mai cumplite locuri de detenție destinate evreilor transilvăneni. În lagăr au fost concentrați aproximativ 8.500 de evrei din districtele Crasna, Cehu Silvaniei, Jibou, Supuru de Jos, Șimleu Silvaniei, Tășnad, Zalău, aparținând județului Sălaj.

Terenul părăsit al fabricii de cărămidă ”Klein”, în care a fost amplasat lagărul, avea 700 m lungime și 200 m lățime, în mijlocul său fiind o groapă mare cu apă, în care creștea trestie. Fabrica propriu-zisă era compusă dintr-o clădire cu trei camere, dintr-un cuptor de ardere a materialelor fabricate și din două șoproane fără pereți laterali. Au mai fost construite în grabă încă 25 de barăci fără pereți laterali, după aducerea evreilor în incintă. Cu toate acestea, adăposturile improvizate au fost insuficiente, astfel încât, din cei circa 8.500 de evrei concentrați, în jur de 3.500 au rămas afară sub cerul liber, în ploaie și în vânt. Unii dintre aceștia și-au făcut un fel de corturi din hainele lor prinse cu pari, însă comandantul lagărului, Krasznai László, i-a obligat să le desfacă și să facă față intemperiilor fără niciun adăpost. Perimetrul lagărului era împrejmuit cu un șanț cu sârmă ghimpată, păzit de jandarmi.

În incinta lagărului, existau o fântână cu apă potabilă și una cu apă cu colibacili. Evreilor le era interzis să bea apă din prima, aceasta fiind rezervată exclusiv pentru cei din comandamentul lagărului. Toți deținuții au băut apă doar din cea cu colibacili, îmbolnăvindu-se de diaree și de enterocolită în proporție de peste 80%. Alimentația era  precară (o ciorbă și 80 de g de pâine pe zi), deținuții fiind complet înfometați și însetați. Mulți culegeau resturile aruncate de jandarmi pentru a-și potoli puțin foamea. După o perioadă, au fost aduse în apropierea lagărului câteva vaci cu lapte, dar, până la urmă, acesta a fost consumat de jandarmi, neajungând la deținuții înfometați. Creștinii din Cehei, care încercau să ajute, erau împușcați. Cu toate acestea, câțiva copii ai locuitorilor din Cehei s-au strecurat neobservați de paza lagărului și le-au aruncat deținuților pachete cu alimente.

Condițiile sanitare au fost deplorabile, cele mai afectate fiind femeile și copiii, care s-au îmbolnăvit grav, inclusiv de febră tifoidă. Femeile gravide au născut singure, direct pe pământul gol și umed. Pentru necesitățile fiziologice existau două șanțuri săpate în mijlocul lagărului, în care evreii erau obligați să își facă nevoile în văzul tuturor. Evreii au fost fotografiați în timp ce își făceau nevoile, de către comandantul Krasznai László, iar fotografiile au fost expuse în Șimleu, în vitrina unei librării, pentru a expune public așa-zisa depravare și lipsă de morală a deținuților.

Sub coordonarea lui Krasznai László, jandarmii i-au torturat cu brutalitate pe deținuți (spânzurare de mâini și lovirea cu bastoane de cauciuc, lovire în testicule) și au violat multe femei, unele dintre acestea rămânând gravide.

Deportarea evreilor din lagărul din Cehei / Șimleu Silvaniei la Auschwitz a avut loc între 31 mai și 6 iunie 1944, în 3 transporturi. Ca urmare a torturilor, a hranei necorespunzătoare și a condițiilor deplorabile din lagăr, evreii din Cehei / Șimleu Silvaniei au ajuns la Auschwitz aproape epuizați fizic și au fost selectați în proporție de 70% pentru gazare.

#neverforget

Sursă:

http://holocausttransilvania.ro/ro/exhibits/show/ghetouri-si-lagare/ghetou-simleu

CASTRUL ROMAN POROLISSUM, SAU LOCUL ÎN CARE S-A INVENTAT LINIȘTEA

 

Dacă n-ai mașină, vizitarea castrului Porolissum, din satul Moigrad, comuna Mirșid, jud. Sălaj, îți e interzisă. La fel cum îți sunt interzise cele mai multe obiective turistice din țara asta. Dacă intri pe net, să vezi cum poți ajunge într-un anumit loc, vei vedea că majoritatea indicațiilor conțin cuvintele „cu mașina„. „De la localitatea X faci dreapta pe DN bla bla, mai mergi 30 de km pe un drum desfundat și parchezi în locul Y, la 5 metri de obiectivul turistic, să nu cumva să faci scurtă la glezne„. Pentru că, nu-i așa, în țara în care vreo 75% câștigă salariul minim pe economie, autorităților nu le rentează să furnizeze transport public regulat între localități, pentru că toți au mașină. Canalizare nu au, semnal la telefon așa și așa, apa o scot din fântână, dar au mașină. Așa că transportul public nu mai e necesar. Oricum, chiar și în orașele mari, pietonul e cantitate neglijabilă. Dar să revenim la oile noastre.

Am reușit să vedem castrul Porolissum prin bunăvoința unui prieten (koszi, Feri), care ne-a așteptat la Românași și ne-a dus cu mașina până la castru și de acolo în Șimleu. Cum am petrecut în Șimleu o să vedeți zilele următoare.

Nu pot să descriu cum arată zona în care se află Porolissum. Vocabularul limbii române nu are suficiente cuvinte pentru asta. Trebuie neapărat să mergeți! E efectiv Raiul pe pământ. Ai impresia că s-a oprit timpul, a dispărut totul din jur și ai rămas doar tu, să contempli liniștea aia aproape nepământeană. Singurele sunete care se aud sunt ale cosașilor, care fac concurs de sărituri prin iarbă, iar fluturii se lovesc, pur și simplu, de tine, atât sunt de mulți. Iar priveliștea....ei bine, priveliștea e ceva ce eu, antitalent fiind, n-am putut fotografia cum trebuie. Ce să mai vorbim? E Raiul. Deși ambii mei companioni au trăncănit aproape non stop, tot am reușit să mă încarc cu energie pozitivă de la locul acela absolut mirific.

În ceea ce privește situl, asta e altă poveste. Aruncă un pasionat de arheologie, ca mine, într-un loc ca ăsta, și o să înceapă să bălească, gândindu-se câte minunății mai sunt de descoperit acolo. După mintea mea, m-aș fi așezat pe jos să scormonesc un pic, noroc că m-a trezit amicul Feri la realitate.

Din păcate, am dat și peste niște ghiolbani, pe care a trebuit să-i dau jos de pe zidurile amfiteatrului, unde se urcaseră să-și facă poze, și să le explic de ce nu ne cățărăm ca sălbaticii pe niște ziduri vechi de 2000 de ani.

Și acum, un pic despre castru:

Suprafața totală a sitului este de aproximativ 500 ha, din care a fost cercetată o suprafață de sub 10%. (Vă dați seama ce mai există acolo? Doaamne! Vreau la săpături!!!).

Capitală a provinciei romane Dacia Porolissensis, Porolissum a fost fondat, probabil, în vara anului 106 p. Chr. Certificatul de naştere al aşezării este reprezentat de diploma militară, descoperită aici. Eliberată la 10 august 106 p.Chr., aceasta se prezintă sub forma a două plăcuţe de bronz cu inscripţii în limba latină, certificând dobândirea cetăţeniei romane de către Marcus Ulpius Novantico, soldat într-o unitate militară a armatei romane din provincia Dacia.

Toponimul Porolissum, apreciat ca fiind de origine dacică, înseamnă "loc de trecere", "trecătoare", și este în strânsă legătură cu prezenţa în vecinătate a trecătorii "Poarta Meseșeană" - importantă cale de acces între spaţiul pannonic şi cel transilvan. Trecătoarea a avut o deosebită importanţă strategică şi militară, încă din antichitate.

Porolissum s-a dezvoltat ca o aşezare civilă în jurul castrului militar roman, devenind mai apoi un prosper oraş de graniţă, cu un important potenţial economic, comercial şi de producţie, dar și un puternic focar de spiritualitate romană. Porolissum a dobândit statutul de municipium, în perioada împăratului Septimius Severus (193-211).

Intrarea în complexul arheologic se face acum exact pe locul intrării în oraşul roman de acum peste 1800 de ani, unde era amenajată prin faţa vămii. Aici a funcţionat postul vamal de la Porolissum. Este prima construcţie de acest fel cunoscută în întreg Imperiul Roman. Ea se găsea la intrarea în oraşul propriu-zis, oficiul vamal de la Porolissum fiind, practic, unul de frontieră. Funcţionarii vamali erau sclavi care şi-au lăsat numele imortalizate pe monumente din piatră, descoperite în clădire de către arheologi.

Urmând ductul drumului roman, cea dintîi clădire romană civilă, care poate fi vizitată, este templul zeului Liber Pater şi, mai apoi, al zeului oriental Bel. Până la Porta Praetoria, pe partea stângă a drumului, se pot vizita alte patru-cinci clădiri, care aveau diferite destinaţii: comerciale (prăvălii, taverna), locuinţe.

Construit din piatră, pietriş de râu sau blocuri masive de piatră aşezate pe o fundaţie solidă, drumul roman a reprezentat unul din elementele de bază în organizarea Imperiului Roman. Bogata şi densa reţea de drumuri construite de către romani asigura o rapidă circulaţie a trupelor, a oamenilor, înlesnind legături comerciale şi culturale între provinciile Imperiului.  

Castrul de pe vîrful dealului Pomăt are un plan patrulater, pe fiecare latură aflându-se câte o poartă, cu o altă denumire. Porta praetoria constituia calea de acces cea mai importantă în castru, ea fiind, de fapt, intrarea rezervată oficialilor. Este acum punctul de atracţie maximă pentru turişti.

De la fiecare poartă pornesc drumuri spre centrul castrului. În locul în care aceste drumuri se întîlnesc, se află clădirea comandamentului (principia). Acesta este cel mai mare castru pentru trupe auxiliare din Provincia Dacia. Din acest punct pot fi vizitate porţile laterale Sinistra şi Dextra. În spatele comandamentului, poate fi urmat ductul Viei Decumana, spre poarta cu acelaşi nume.

Amfiteatrul roman este cea mai mare clădire publică cunoscută în Dacia romană, cu o capacitate de aproximativ 5500 de spectatori.

În incinta amfiteatrului aveau loc lupte de gladiatori, acrobaţii, jocuri scenice mitologice ş.a.  

Tot acest traseu însumează în jur de 1,5 km parcurşi pe jos, într-un spaţiu deschis, cu vizibilitate spre peisajul din preajma Munţilor Meseş.

Surse:

https://www.turismzalau.ro/index.php/ro/obiective-turistice-menu-ro/item/9-complexul-arheologic-porolissum

https://dilemaveche.ro/sectiune/bordeie-si-obiceie/articol/complexul-arheologic-porolissum