VENDETTE, REGLĂRI DE CONTURI ȘI ERORI JUDICIARE ÎN CLUJUL MEDIEVAL

     Clujul medieval și-a trăit din plin capitolul lui de intrigi, infracțiuni, mistere și cazuri neelucidate, pasiuni neînțelese și mistuitoare. Se trăia intens (și scurt) în orașul comoară al Transilvaniei. Răsfoind volumul „Povești despre Cluj” (ed. Școala Ardeleană, 2015, coordonator Tudor Sălăgean), aflăm întâmplări interesante despre clujenii de altădată. Nu pot să nu mă gândesc dacă și strămoșii mei au fost implicați în cele două fapte petrecute la abația Cluj Mănăștur, având în vedere că tata a fost mănășturean, din sat.

    

    VENDETTA DE LA CLUJ (1327-1340)

    În 1327, au început problemele  între două familii din Cluj: Petru, fiul lui Felician, și rudele sale, pe de-o parte, și comitele Stark, Zekul, și rudele, pe de altă parte.

    Lucrurile păreau să se fi rezolvat la un moment dat, însă violențele izbucnite în Duminica Floriilor, 5 aprilie 1338, contrazic aparențele. În plin centru al orașului, Petru și rudele sale se năpustesc asupra neamurilor lui Stark, cu arme albe: pe unii i-au rănit, pe alții i-au dezmembrat, pe alții i-au zdrobit cu ciomegele.

    În același an, rudele fugare ale lui Petru, condamnate, între timp, la pedeapsa capitală, au intrat pe ascuns în oraș și au incendiat casele fiilor lui Stark. Aceștia, alături de familiile lor, au murit arși de vii.

    Timp de doi ani, Petru și rudele sale au trăit prin pădurile din preajma orașului, organizându-și o bandă de infractori bine înarmată. În cele din urmă, mica „oaste” a lui Petru a fost distrusă de intervenția trupelor vice-voievodului Peteő Derencsényi.

    Nu se cunoaște motivul acestor violențe și ce anume l-a făcut pe Petru să comită aceste crime și infracțiuni împotriva familiei lui Stark. Poate vreo intrigă amoroasă ca cea dintre Romeo și Julieta?

 

     CRIMA DE LA CHINTENI (1360, IARNA)

    Același vice-voievod Petru solicita, în 18 decembrie 1362, o anchetă cu privire la atacul de la abația Cluj Mănăștur, dat de judele din Feneș (actualul Florești).

    Judele Hench a atacat abația alături de sașii din Feneș, Andrei morarul din Cluj și alți prieteni și rude. Peste 23 de indivizi „înarmați ca de război” l-au căutat, aici, la abație, pe Paul de Suceagu, fiul lui Chuey, pe care l-au scos din mânăstire și l-au decapitat.

    Cazul a fost alarmant și datorită faptului că victima nu a beneficiat de dreptul de azil al abației. Iar un semn de întrebare rămâne și aici: ce o fi făcut Paul de Suceagu de a reușit să stârnească o asemenea ură? 

 

    REBELII CARE ȘI-AU GĂSIT SFÂRȘITUL LA BACIU (1438)

    Abația de la Cluj Mănăștur își avea locul destinat execuțiilor la Baciu, spre pădure. Aici a fost executat liderul principal al răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), Anton cel Mare din Buda. Erau vremuri tulburi și violente. Alți nouă lideri ai răscoalei au avut parte de o moarte îngrozitoare pe dealul Turdei, fiind trași în țeapă. Rezistența eroică a celor implicați în răscoală, în Cluj, alături de orășenii săraci și de țărani s-a încheiat în ianuarie 1438. Anton a fost, atunci, capturat de nobilime și, cel mai probabil, măcelărit la Baciu, în locul destinat execuțiilor, al abației. Era la modă, pe-atunci, ca bucăți din corpul rebelilor să fie expuse prin locurile în care au activat, ceea ce probabil s-a și întâmplat în cazul lui Anton.  

   

     UCIDEREA LUI LADISLAU PONGRAC (1463)

    Ladislau Pongrac era guvernatorul abației de la Cluj Mănăștur, la vremea aceea. Mai era, printre altele, și vărul primar al regelui Matia Corvin. Acest lucru nu l-a salvat însă de mânia clujenilor sătui de „abuzurile, injuriile, molestările, prădăciunile și vexațiunile… pe care alesul domn Ladislau” le făcea. Clujenii făcuseră numeroase plângeri către voievodul Ioan Pongrac, fratele lui Ladislau. Aflăm despre întreaga poveste din scrisoarea magistratului din Cluj către magistratul din Sibiu, căruia i se cere să îi explice regelui Matia situația.

    Aparent, Ladislau se pornise „ca un turbat mânat de diavol prin oraș”, a rănit clujeni, a spart ușile caselor, le-a spart casele de valori, i-a jefuit, a atacat oameni obișnuiți, aflați atunci prin oraș. Aceste acțiuni i-au atras mânia incontrolabilă a clujenilor, care l-au ucis în mod violent. Crima a dus la asedierea orașului de către voievodul Ioan Pongrác, cu ajutorul cavaleriștilor sibieni și a tunurilor de asediu din Ocna Sibiului. Astfel, devenise clar că magistratul din Sibiu nu reușise să intervină pentru Cluj pe lângă regele Matia. Acesta, de altfel, în aprilie 1464, acorda Sibiului dreptul de a-și alege liber judele regal, probabil o răsplată pentru contribuția Sibiului la pedepsirea clujenilor.

 

    CUM A SFÂRȘIT, LA CLUJ, PREOTUL STRATEG

    Dacă e să învățăm ceva din aceste povestiri despre Clujul medieval ar fi că, în acea perioadă, clujenii erau foarte hotărâți în a oferi exemple de justiție, iar metodele erau foarte brutale. Exemplu în acest sens e și cazul preotul paroh Laurenţiu Meszaroş, unul dintre liderii războiului țărănesc condus de Gheorghe Dozsa. Laurenţiu Meszaroş era preot paroh în comitatul Pesta, undeva la aprox. 74 kilometri de Budapesta de astăzi. De acolo a pornit cu trupele sale și a pătruns în Maramureș, Satu Mare și Crișana. Deși a reușit să învingă banderiile nobiliare din Oradea, Cheresig și Săcuieni, Laurențiu Meszaroş a fost nevoit, ulterior, să se alăture comandantului suprem în atacul asupra Timișoarei.

    La Timișoara, Dozsa este înfrânt și executat 5 zile mai târziu (20 iulie 1514). Alături de Anton Hoszu, Meszaroş scapă de la Timișoara și continuă rebeliunea prin Transilvania. Obține o serie de victorii la Oradea, Zalău sau Cluj. În Cluj, reușește să intre cu trupele răsculate rămase, după ce promite judelui că nu va provoca distrugeri. Este, totuși, înfrânt aici și se retrage spre Oradea, scăpând din nou ca prin minune de pe câmpul de luptă. Preotul era un lider carismatic și un foarte bun strateg, însă moralul rebelilor a fost zdruncinat, la un moment dat, de un tunet puternic din timpul discursului ținut de Laurențiu. Lupta finală de la Biharea era sortită eșecului, pare-se, iar, la finalul ei, pe câmpul de luptă, au rămas 3000 de rebeli morți.

    Iubit de mulți dintre cei care-l urmau, preotul a fost trădat, însă, chiar de cei pentru care luptase. Țăranii l-au capturat și l-au predat voievodului, care i-a amnistiat pe cei care l-au trădat pe preot. Laurenţiu Meszaroş a fost condamnat la moarte. Execuția a avut loc la Cluj, în piața publică, într-un mod brutal. Ars pe rug, tras în țeapă, ars pe rug din nou – nu se mai știe ordinea exactă. Cert este că preotul paroh răsculat a avut parte de o moarte brutală.

 

    EROARE JUDICIARĂ ÎNTR-UN CAZ DE OMOR (1582)

    O crimă oribilă a avut loc în secolul XVI, în satul Mănăștur, astăzi cel mai mare cartier al Clujului. Doi copiii, care păzeau podgoria satului, au fost loviți în cap.

    Potrivit informațiilor descoperite de specialiști, mamele celor doi copii s-au înfățișat stăpânului moșiei, respectiv starețului mănăstirii de la Calvaria, spunând ce s-a întâmplat. Starețul era un anume Matias, care era novice în a face cercetări penale.
    „Astăzi observăm că atunci când autoritățile ezită și nu iau măsuri în mod operativ și corect, oamenii tind să își facă singuri dreptate. Să iasă în stradă, să facă scandal și să încerce să își impună punctul de vedere și să facă dreptate. Asta se întâmpla și odinioară. Lumea din Mănăștur s-a revoltat. Toată lumea s-a strâns în fața abației și a cerut ca suspecții să fie prinși. Cine erau acești suspecți? Erau patru păstori români din comuna Baciu, care își pășteau oile undeva în zona Hoia”(Gabriel Rusu, istoric)
    Astfel, cei patru păstori au fost duși la mănăstire unde li s-au pus întrebări în legătură cu cele întâmplate, dar, din lipsă de probe, nu au putut fi reținuți, așa că au fost liberi să plece. După două zile de la incident, din cauza traumatismelor suferite, cei doi copii au murit, fără să discute cineva cu ei, să încerce să obțină informații în legătură cu atacatorii. Așa că mamele, împreună cu alți locuitori ai satului Mănăștur au mers iar la abate, să ceară dreptate.

    „Abatele și-a trimis din nou oamenii în zona Baciului, au fost arestați iarăși cei patru păstori și aduși în incinta mănăstirii. În acest moment, rectorul nu a făcut niciun act procedural, care astăzi ni s-ar părea firesc, cum ar fi să caute probe, să vadă dacă într-adevăr acolo s-a întâmplat fapta. Să vadă dacă nu găsește urme ale păstorilor la fața locului. Abatele nu a vorbit nici cu copiii cât erau încă în viață, să ceară informații despre autori, să îi descrie, să spună ce limbă vorbeau”(Gabriel Rusu, istoric).

    Abatele nu știa ce să facă cu cei patru suspecți și a cerut sfatul judelui de la Cluj, care i-a spus să îi separe pe cei patru suspecți, ca să nu își poată crea un alibi. Fiindcă mănăstirea nu avea celule, cei patru au fost închiși, separat, în hambare. Însă locuitorii erau neliniștiți. Voiau ca cei care îi reprezintă să rezolve problema, să fie trași la răspundere cei vinovați. Mănășturenii s-au adunat iar la ușa mănăstirii, așa că starețul a organizat în grabă un proces, în cadrul căruia cei patru păstori din Baciu au fost tortuați pentru informații.

    „Lumea se adună din nou la ușa abației și cere să se facă dreptate. Abatele Matias convoacă juzii satelor din subordine și în curtea abației are loc procesul. Mănășturenii voiau să vadă că abatele ia măsuri. Pentru fapta de omor, pravilele evului mediu prevedeau pedeapsa cu moartea. Cei patru păstori riscau pedeapsa capitală. Pentru asta, însă, era nevoie de un proces. Procesul are loc de față cu mănășturenii și cu juzii. Păstorii sunt supuși la chinuri. Sunt arși, schinjuiți. Anchetatorii încercau să le smulgă mărturisiri. Cert este că, în mod permanent, cei patru păstori au negat că ei ar fi ucis cei doi copii. Până la urmă, au fost găsiți vinovați, deși nu existau probe evidente, și abatele a dispus condamnarea la moarte a doi dintre cei patru păstori, care păreau a fi cei mai vinovați”(Gabriel Rusu, istoric).

    Cei doi păstori au fost trași în țeapă. Specialiștii spun că asta s-a întâmplat, cel mai probabil, în centrul satului Mănăștur.

    „Cât au fost încă în viață, în agonie, pe țeapă, cei doi păstori români strigau și își revendicau nevinovăția. Spuneau că nu ei au fost vinovați de moartea celor doi copii. Foarte multă lume, chiar din Cluj a auzit de cele întâmplate și chiar mănășturenii nu erau foarte convinși de dreptatea abatelui. Judecata s-a făcut în mod superficial, a fost un proces scurt fiindcă lumea era înfierbântată, lumea voia să vadă sânge, să vadă dreptate. Ulterior apar câteva informații foarte interesante, cum că, auzind de cele întâmplate, câțiva locuitori din satul Florești,au dispărut ca din întâmplare, ca și cum ar fi fost și ei vinovați”(Gabriel Rusu, istoric).

   

   

     Bibliografie

    Povești despre Cluj, editura Școala Ardeleană, 2015

    www.cluj.com.

    Monitorul de Cluj, 3.10.2019

    Abația de la Cluj Mănăștur

    

     

 

 

VECHIUL CLUJ: BISERICA REFORMATĂ DIN ULIȚA LUPILOR, LICEUL PIARIȘTILOR, CONVICTUS NOBILIUM - BISERICA PIARISTĂ, PALATUL REDUTA

 

     BISERICA REFORMATĂ DIN ULIȚA LUPILOR

     Oricine a studiat la Cluj, cunoaște Ulița Lupilor ca-n palmă, Este artera academică a orașului, strada pe care se află, astăzi, Universitatea Babeș Bolyai și locul în care a fost ridicată prima universitate din Țările Române, Colegiul Iezuit sau Collegium Academicum Claudiopolitanum, înființat, de către Ștefan Bathory, principele Transilvaniei și regele Poloniei, în 1581.

    Nu se cunoaște, cu certitudine, etimologia numelui străzii, însă una din legende menționează faptul că, înainte de ridicarea zidurilor cetății, lupii coborau de pe Feleac până în oraș. Numele străzii, tradus din maghiară, este Ulița Lupului (Farkas Utcai), iar în latină se numea Platea Luporum, adică Ulița Lupilor. După Unire, în perioada interbelică, Ulița Lupilor devine strada Mihail Kogălniceanu, nume păstrat până azi.

    Biserica reformată, aflată în imediata apropiere a Bastionului Croitorilor, este unul dintre cele mai valoroase edificii gotice din Transilvania, fiind ridicată între 1486-1516. 

    Primul document referitor la înălțarea lăcașului de cult este datat 9 septembrie 1486. Atunci primarul Clujului, Ambrus Szabo, și consiliul orașului au decis să doneze călugărilor franciscani un teren aflat în imediata apropiere a Bastionului Croitorilor, pentru a fi ridicată o biserică și o mănăstire. Construcția propriu-zisă a bisericii și mănăstirii a început în 1487, sub supravegherea călugărilor franciscani minoriți, conduși de călugărul Ioan (trimis special la Cluj pentru lucrare) și cu susținerea regelui Matia Corvin și, după moartea acestuia, construcția este continuată cu sprijinul regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, din veniturile obținute de mineritul sării. Conform unui document al regelui Matia Corvin,  datat în anul 1490, coordonarea economică a lucrărilor a fost încredințată cancelarului pentru mineritul sării din Ardeal.

    Biserica a fost finalizată în anul 1510 și are aspectul unui castel medieval (motiv pentru care mai este denumită și Biserica-Cetate). Ea este o construcție puritană, inițial tencuită, având numai pietrele de talie de pe margini aparente. Aspectul de astăzi al edificiului se datorează restaurărilor și arată zidăria originală formată din pietre imense dispuse asimetric, ce oglindește trăsăturile stilului gotic târziu. 

    Din cauza luptelor din epoca reformei, călugării franciscani minoriți au fost alungați în 1566, iar biserica a rămas pustie până în 1579, când principele Ardealului, Cristofor Bathory, a încredințat-o călugărilor romano-catolici iezuiți și universității fondate de ei aici, împreună cu întreg ansamblul de clădiri aferente.

    Din anul 1577 datează o inscripție pitorească dăltuită în una din pietrele din interiorul bisericii: Qui non canit in coro / Sta, sicut bos in foro (Cine nu cântă în cor / stă ca boul în târg).

    În vara anului 1603, Moise Szekely a cucerit orașul ocupat de habsburgi. La îndemnul pastorilor unitarieni,  locuitorii Clujului au atacat biserica și au început să o distrugă. Pe parcursul acestor încercări, mai multe blocuri de piatră au căzut peste atacatori și 14 dintre ei au fost omorâți, ceea ce i-a făcut pe ceilalți să se oprească imediat, considerându-l un semn divin. A fost distrusă, însă, extrem de grav, bolta lăcașului, rămânând intact doar tavanul altarului. Clădirea bisericii a început să fie folosită drept sursă de piatră pentru alte clădiri, sanctuarul fiind folosit, pentru o vreme, ca depozit. 

    Distrusă și devastată, biserica a rămas în această stare până în 1622, când voievodul Gabriel Bethlen și Dieta de la Cluj au decis să fie atribuită reformaților calvini. 

    Reformații, care erau minoritari în Clujul majoritar unitarian, nu dispuneau de fonduri suficiente reparării clădirii. Din acest motiv, refacerea și renovarea clădirii au avut loc abia în perioada 1638-1645, la inițiativa voievodului Gheorghe Rakoczi I, când au fost reparate distrugerile provocate la arcada bisericii și a fost construit un amvon în stilul specific Renașterii.

    O problemă specială a pus-o bolta, care, fiind prea vastă, fusese construită după o tehnică specială, pierdută de-a lungul timpului. Rakoczi a hotărât să nu apeleze la soluții mai ieftine și a adus meșteri din Curlanda (actuala Letonie) pentru a repara, conform stilului inițial, bolțile distruse. Se presupune că tot acum a fost ridicat și turnul clopotniță, care era dispus în partea de sud, precum și clădirea mănăstirii aferente. În turn, a fost instalat un clopot uriaș, iar în 1640 a fost confecționat mobilierul interior. 

    Pupitrul hexagonal, din piatră pictată cu intarsii de alabastru, este considerat o capodoperă a sculpturii transilvănene din secol al XVII-lea, fiind realizat de meșterii sibieni Elias Nicolai și Benedikt Mueck în 1646 și pictat de Regeni Asztalos Janos. Pe spațiile dintre pilonii lăcașului, sunt dispuse bănci realizate de meșteri din Bistrița și Sibiu. În aprilie 1647 a fost montată coroana pupitrului din lemn de cipru, pictat și aurit. Sfințirea bisericii refăcute a avut loc pe 30 iunie 1647.

    În 1765, a fost instalată prima orgă pe un balcon din lemn, iar masa Domnului, ornamentată cu intarsii, a fost confecționată în 1820.

    Turnul sudic nu a suportat greutatea clopotului uriaș și a fost necesară demolarea sa parțială, clopotul fiind mutat în actuala casă parohială, aflată lângă biserică. 

    Biserica a rămas un monument unic, datorită vechimii și dimensiunilor sale, fiind cea mai mare construcție gotică de tip sală (cu o singură navă) din Transilvania și din sud-estul Europei. În 1603, călătorul Giovanni Argenti o descria drept „cea mai frumoasă din toată Transilvania”. Are 34 m lungime și 15 m lățime. Înălțimea pereților atinge 19 m. Biserica a fost clădită dintr-o singură navă, în spiritul franciscanilor, care nu doreau stâlpi de susținere sau prea multe ornamente, astfel încât credincioșilor să nu le fie perturbată atenția de nimic. Mobilierul datează din secolul al XV-lea, fiind realizat de mai mulți meșteri bistrițeni. Orga, în stil rococo, a fost construită în 1766 și este a doua orgă ca mărime după cea a Bisericii Negre din Brașov.

    În 1651, a fost construit claustrul, în care a funcționat un colegiu universitar condus de eruditul Janos Apaczai Csere.

  Pe pereții bisericii, se află cea mai bogată colecție de blazoane și steme din România, aparținând unor nobili transilvăneni; unii dintre acești nobili, precum principii Apafi I și II au fost, de altfel, înmormântați aici. Colecția a fost realizată de pastorul Gergely Herepei la sfârșitul secolului al XIX-lea. În extremitatea estică a lăcașului, este dispus un monument dedicat ultimului voievod al Transilvaniei, Mihai Apafi I, realizat de Karoly Kos, în 1942.

    În fața edificiului, a fost amplasată copia statuii ecvestre a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, care a fost realizată în anul 1904, de sculptorul József Róna. Originalul statuii a fost realizat în 1373 de sculptorii clujeni Gheorghe și Martin la comanda lui Carol al IV-lea. În prezent, monumentul original este amplasat în „A Treia Curte” a Cetății din Praga, în stânga portalului de sud al Catedralei Sfântului Vitus, lângă o mică fântână. 

     În stânga bisericii, se află un loc împrejmuit, pe care clujenii îl cunosc sub denumirea de "Grădina cu ruine", însă n-am reușit să aflu nimic despre semnificația lui.

Bibliografie

Lukács József (2005). Povestea orașului-comoară. Scurtă istorie a Clujului și monumentelor sale. Cluj-Napoca: Apostrof

Dorin Alicu, Ion Ciupea, Mihai Cojocneanu, Eugenia Glodariu, Ioana Hica, Petre Iambor, Gheorghe Lazarov (1995). Cluj-Napoca, de la începuturi până azi. Cluj-Napoca: Clusium

Ștefan Pascu (1974). Istoria Clujului

Gabriela Popa, Liviu Stoica - Cluj-Napoca City Guide

    

 

 

 LICEUL PIARIȘTILOR - CONVICTUS NOBILIUM - BISERICA PIARISTĂ

 

    Liceul piariștilor a fost fondat, ca școală superioară iezuită,  în anul 1579, de către principele Ştefan Bathory. Principele i-a încredinţat ordinului, încă de la fondare, sarcini didactice şi, cu ajutorul lor, pe lângă şcolile de grad inferior, a avut în vedere, în anul 1581, fondarea unei şcoli superioare, în fostele edificii ale ordinului franciscan din capătul străzii Lupilor, donate între timp ordinului iezuit. 

    Călugării iezuiţi au fost alungaţi în anul 1603 din oraş, dar din 1615 se reîntorc la Cluj-Mănăştur, importanţa lor în viaţa religioasă şi culturală a Transilvaniei crescând de la sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu integrarea principatului transilvan în sistemul provinciilor imperiului Habsburgic. 

    În anul 1727, a fost construită o şcoală cu un etaj, după finalizarea construcţiei bisericii şi a mănăstirii iezuite. După dizolvarea ordinului iezuit, în anul 1773, complexul edificiilor iezuite a fost preluat de către membrii ordinului piarist, în aceste clădiri împărăteasa Maria Tereza fondând, cu numele de Liceul Academic, o instituţie universitară cu facultate de drept şi de medicină. 

    Marele incendiu din anul 1798, cel care a mistuit şi clădirile străzii Lupului, a cauzat pagube iremediabile şi în clădirea şcolii piariste, ei fiind nevoiţi să dărâme acest edificiu. Clădirea actuală, în care funcționează Liceul Teoretic Bathory Istvan, a fost construită între anii 1817 şi 1821, după proiectele inginerului Friedrich Thallinger, directorul supremei autorităţi în construcţii din Transilvania, denumită Aedilis Directio, şi subordonată guberniului transilvan. Lucrările propriu-zise ale construirii au fost executate sub supravegherea a doi antreprenori cunoscuţi ai oraşului, Georg Winkler şi Christian Kiermayer, în paralel cu lucrările lor de la biserica evanghelică din Cluj. Pentru construirea noii clădiri neoclasice, ei au folosit pietrele incintei fortificate medievale din capătul parcelei şi materialele provenite din demolarea zidurilor navei în ruină a fostei biserici benedictine din Mănăştur. 

    Iniţial, la etajul aripii vestice a fost amenajată o capelă a instituţiei, care, din anul 1850, funcţiona ca gimnaziu catolic principal. Această capelă a fost folosită, ulterior, ca sală festivă şi compartimentată cu ocazia unei renovări de la sfârşitul secolului XX în săli de clase.

    Pe fațada clădirii, se poate observa o placă comemorativă de mari dimensiuni, cioplită din marmură, susţinută de două perechi de console decorate cu frunze de acant, iar axa părţii superioare este decorată de coroana gloriei, compusă din ramuri de palmieri şi de lauri, executate din stuc. Inscripţia aurită cu litere anticva a elegantei plăci imortalizează, în stilul specific lapidar, contextul construirii acestei clădiri: FRANCISCO I. AVSTR(iae) IMP(eratore) / GEORGIO C(omite) BÁNFFY GVBERN(atore) / LYCEVM REGIVM / E REDIT FVNDI STVDI (orum) CATH(olici) / MAGNIFICIENTIVS REAEDIF(icavitur) / MDCCCXXI. (Liceul regal a fost reconstruit mai strălucit din veniturile fondului şcolar catolic în timpul împăratului Austriei Francisc I. şi al gubernatorului György Bánffy.)

    Aspectul original al faţadei se datorează, pe lângă detaliile arhitecturale, şi păstrării grilajelor originale ale parterului în cazul axelor laterale vestice, dar şi prezenţei elegantelor canaturi neoclasice ale porţii carosabile şi pietonale.

     O placă comemorativă discretă şi elegantă, aşezată pe partea dreaptă a porţii carosabile, cu ocazia aniversării a 400 de ani de existenţă a şcolii, rememorează personalităţile importante române care au învăţat în această instituţie şi organizaţiile culturale ale elevilor români care au funcţionat în cadrul liceului piarist. 

    Bibliografie

    Gaál György, Iskolánk története, în: Tiltott évkönyv. A kolozsvári Báthory István alapította 411 éves líceum kiadványa, Kolozsvár, 1990. 7-26.
Vincze Zoltán, A kolozsvári Farkas utca. Művelődéstörténeti barangolás
 

     Pe clădirea Convictus Nobilium nu există nicio inscripție care să anunțe despre importanța, istoria sau vechimea edificiului. Deși generația mea cunoaște foarte bine clădirea, având în vedere că, prin anii 90, ne dădeam în stambă în discoteca Bianco & Nero, din interior, și, deși privirea mi-a fost atrasă, deseori, de frumusețea și vechimea ei, mărturisesc că, până acum, habar n-am avut care a fost destinația ei și am făcut săpături serioase ca să aflu ce clădire a fost.

    Colegiul Iezuit din Cluj a fost înființat în anul 1581, de Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei. Acesta a chemat la Cluj mai mulți profesori iezuiți din Italia, Germania și Polonia, care au constituit Colegiul Academic (în latină, Collegium Academicum Claudiopolitanum). Iezuiții au fost alungați în anul 1603, iar în 1698 au venit din nou, după restabilirea academiei. Instituția a cunoscut un avânt deosebit în secolul al XVIII-lea, când pe lângă biserică și universitate a fost construit un mare internat, intitulat Convictus Nobilium, în care au fost primiți studenți indiferent de originea lor etnică. 

    Tot mai mulți fii de nobili din alte orașe erau tentați să-și completeze studiile în Cluj, la unul dintre seminariile existente în oraș. În aceste condiții, spațiile de cazare pe care orașul le putea pune la dispoziția studenților erau prea puține. De aceea, la scurtă vreme după încheierea lucrărilor la „Seminarul Bathory”, în perioada 1734-1735, peste drum de „Colegiul Iezuit”, la care studiau în principal fii de nobili, a fost construit un internat. Clădirea, cunoscută drept Convictus nobilium (Convictul nobililor), a fost construită în etape succesive, înconjurând în cele din urmă pe patru laturi curtea interioară. Pereții întregului edificiu sunt masivi, susținând atât la parter, cât și la etaje, în foișoare și în încăperi, bolți cilindrice cu penetrații adânci. La mijlocul secolului XVIII clădirea a fost extinsă cu un foișor și un refectoriu. Cea mai frumoasă încăpere este „refectoriul” – sala de mese – datorită boltei cilindrice turtite, prevăzute cu decorații relativ sobre. Acesta este locul în care cei cazați la acest internat se întâlneau zilnic, la ceasurile mesei. În sală existau doar mese, fără scaune, studenții fiind nevoiți să ia masa în picioare. Cazarea la acest convict al nobililor nu era deloc ieftină, motiv pentru care foarte mulți luptau pentru a obține burse.

    Românii care studiau la „Colegiul Piarist” aveau de ales între a sta în chirie, cum a făcut Avram Iancu, sau a încerca să obțină una din „bursele maioriene”, acordate de protopopul greco-catolic al Reghinului Petru Maior, sau „bursele bobiene”, acordate de Ioan Bob,, episcopul greco-catolic de la Blaj.

    Bibliografie

    Lukács József (2005). Povestea orașului-comoară. Scurtă istorie a Clujului și monumentelor sale

    Dorin Alicu, Ion Ciupea, Mihai Cojocneanu, Eugenia Glodariu, Ioana Hica, Petre Iambor, Gheorghe Lazarov (1995). Cluj-Napoca, de la începuturi până azi

 

    

 

 

     Biserica Piariștilor, cunoscută, inițial, ca Biserica Iezuiților din Cluj, respectiv ca Biserica Universității, este prima biserică catolică edificată în Transilvania după Reforma Protestantă, totodată primul edificiu ecleziastic în stil baroc din provincie. Biserica a constituit un ansamblu arhitectonic cu colegiul academic iezuit, pe locul căruia se află, astăzi, clădirea centrală a Universității Babeș Bolyai. Lăcașul de cult prezintă un contrast puternic între o arhitectură monumentală și sobră în exterior, și un interior bine ornamentat, aproape exuberant, o bijuterie a stilului baroc. În fața bisericii s-a aflat, până în anul 1959, statuia Fecioarei Maria, monument mutat de autoritățile comuniste în dosul Bisericii Sfântul Petru din Mărăști.

    În despicătura frontonului de deasupra intrării principale sunt așezați doi îngeri, care susțin un basorelief care reprezintă Sfânta Trime, cu inscripția „HONORI SANCTISSIMAE TRINITATIS” (lat. - „ÎN ONOAREA SFINTEI TREIMI”). Lateral, la baza fiecărui turn, sunt dispuse simetric alte două intrări, la stânga, respectiv la dreapta intrării principale. În nișele aflate deasupra intrărilor laterale se găsesc statuile sfinților Ignațiu de Loyola și Francisc Xaveriu, opere ale sculptorului bavarez Johannes König.

    Echilibrul dintre elansarea verticală și elementele orizontale conferă fațadei bisericii iezuite din Cluj un aspect sobru, solemn, pe care accentele monumentale introduse de golurile intrărilor, ferestrelor și nișelor nu fac decât să-l sublinieze.

    Interiorul bisericii este în contrast cu simplitatea exteriorului, fiind decorat extrem de bogat. Clădirea are o singură navă, cu o lungime de 45 de metri și lățime de 24 de metri. La stânga și dreapta navei sunt trei capele, fiecare cu altar și decorate cu mai multe tablouri. Pe pereții bisericii se află tradiționalele plăcuțe devoționale ale bisericilor romano-catolice, scrise în principalele limbi folosite în Ardeal: româna, maghiară, germană și latină.

    În partea superioară a altarului principal se află inscripția latină „Magno Deo uni act trino laus virtus gloria”, încadrată între doi îngeri. Altarul este înălțat în onoarea Sfintei Treimi. În altar se află Icoana Sfintei Fecioare Maria, care, în 1699, ar fi plâns timp de 2 săptămâni. Se presupune că icoana, pictată pe lemn și învelită în metal, ar fi cea originală de la Mănăstirea Nicula. Sub ea se află statuile a doi sfinți ai Ordinului Iezuit: Sf. Francisc și Sf. Ignațiu, statui aduse în 1726 din Viena.

    Amvonul, operă a lui Anton Schuchbauer, este decorat la exterior cu sculpturile în relief ale celor patru evangheliști, iar în spațiul dintre amvon și coroana acestuia se află un basorelief cu cei mai importanți sfinți ai iezuiților. Pe coroana amvonului este o reprezentare a Sfântului Mihail.

    Sub clădirea bisericii se află o criptă cu 140 de locuri de înmormântare. 

      

    Bibliografie

    Pompiliu Teodor, Ioan Gabor, Perioada de trecere de la evul mediu la epoca modernă, în: Istoria Clujului

    Mircea Țoca, Colegiul iezuit, în: Mircea Țoca, "Clujul baroc" 

    Mircea Țoca, Biserica iezuită, în: Mircea Țoca, "Clujul baroc" 

 

     PALATUL REDUTA

      Palatul Reduta se situează în centrul istoric al oraşului, pe strada Memorandumului (odinioară str. Mănăşturului dinăuntru), spre nord-vest de Piaţa Unirii. Pe locul aripii dinspre stradă a actualului edificiu, se înşirau, în evul mediu trei case distincte, ale căror faţade ocupau aproximativ 10 m din aliniament, fiecare. Una dintre ele fusese renovată și înfrumuseţată în secolul al XVII-lea. 

    De-a lungul existenţei sale, acest edificiu a îndeplinit diferite funcţii. Aici a funcţionat, în secolul al XVIII-lea şi la începutul veacului următor, hanul „Calul Bălan" (Feher Lo), hanul oraşului, cel mai de seamă hotel clujean al perioadei. 

    Sub domnia lui Iosif al II-lea (1780-1790), edificiul a fost cedat puterii centrale, care a amenajat o şcoală militară în incinta sa. Oraşul a redobândit clădirea, sursa unor venituri importante, abia în anul 1794. Începând cu sfârşitul aceluiaşi secol şi, probabil, până prin anii 1830, a fost reconstruit şi reamenajat în faze succesive. 

    În procesul de renovare, hanul vechi fusese înzestrat cu sala reprezentativă amenajată în aripa principală, proiectat de Joseph Leder. În secolul al XIX-lea, clădirea purta numele de Redută (din fr. redoute = sală de dans) şi a găzduit balurile cele mai sofisticate ale elitei orăşeneşti. Reduta deţinea chiar şi dreptul exclusiv pentru organizarea balurilor mascate în oraş. O formaţie de 12 muzicieni, angajaţi cu contract, asigurau muzica pentru astfel de evenimente. Cu ocazia balurilor, se organizau, deseori, şi colete de binefacere pentru ajutorarea săracilor. În afară de baluri, sala încăpătoare a mai găzduit şi o mulţime de evenimente culturale şi istorice importante în viaţa oraşului şi în cea a Marelui Principat al Transilvaniei. În aceeaşi locaţie, s-a constituit în anul 1859 Societatea Muzeului Ardelean, ca şi Societatea Maghiară de Cultură din Transilvania în 1885. În 1897 în sala de dans s-a proiectat primul film în oraş. În 1925 oraşul a cedat clădirea armatei pentru o perioadă de 25 de ani, care a înfiinţat în incita sa cazinoul ofiţerilor. 

   În această clădire s-a întrunit Dieta Transilvaniei din 1790-1791 și s-a respins memoriul națiunii române din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum.

    Aici, în sala Reduta, au concertat muzicieni celebri: Johannes Brahms, George Enescu, Béla Bartók și Franz Liszt.

    Turnul Palatului Reduta deține cel mai vechi ceas de turn din județul Cluj și unul dintre cele mai vechi din Transilvania și România, care are aproximativ 280 de ani.  

    În zilele noastre, în Palatul Reduta funcționează Muzeul Etnografic al Transilvaniei.

    Bibliografie

    www.muzeul-etnografic.ro 

    cluj.com - Tudor Sălăgean

 

Sala procesului memorandiștilor

 

    

Numele străzii, tradus din maghiară, este Uliţa Lupului. În schimb, în latină, strada se numea Platea Luporum, adică Uliţa Lupilor.

Citeste mai mult: adev.ro/pbktnp

Numele străzii, tradus din maghiară, este Uliţa Lupului. În schimb, în latină, strada se numea Platea Luporum, adică Uliţa Lupilor.

Citeste mai mult: adev.ro/pbktnp

Numele străzii, tradus din maghiară, este Uliţa Lupului. În schimb, în latină, strada se numea Platea Luporum, adică Uliţa Lupilor.

Citeste mai mult: adev.ro/pbktnp

VECHIUL CLUJ: CIMITIRUL HAJONGARD, BASTIONUL CROITORILOR, PALATUL RHEDEY, CASA CONTESEI-VAMPIR

     Săptămâna trecută v-am promis Biserica Piariștilor și Biserica Romano-Catolică Szent Mihaly. Însă, cum socoteala de-acasă nu se prea potrivește cu cea din târg, am fost nevoită să-i las deoparte pe piariști (biserica era închisă) și pe romano-catolici (e în renovare până anul viitor) și să aleg altceva. So, azi vă întâlniți cu Cimitirul Hajongard (Hazsongard), cu Bastionul croitorilor, Palatul Rhedey (sau Casa cu lanțuri) și casa contesei-vampir.

    CIMITIRUL HAJONGARD

     În 1585, un val de ciumă a decimat populația Clujului. Pentru că cimitirele de lângă biserici au devenit neîncăpătoare, autoritățile vremii au decis să amenajeze un cimitir. Așa a apărut Hajongard (Hazsongard sau Hasengarten - în traducere, Grădina cu iepuri sau Grădina cu aluni- încă se dispută), care, la început, avea 14 hectare și se afla în afara zidurilor cetății. Este cel mai vechi loc de înhumare medieval din România și unul dintre cele mai mari din Europa de sud-est.

    Cimitirul a fost extins de mai multe ori: în secolul XVII s-a înființat cimitirul luteran, iar în anul 1840 vechiul cimitir evreiesc. În 1885, cimitirul a fost reamenajat, astfel că multe pietre vechi au fost mutate de la locul lor, s-au delimitat parcelele și au fost plantați arbori. La sfârșitul secolului XIX, cimitirul a fost extins spre sud, deschizându-se, în 1892, noul cimitir evreiesc și cimitirul soldaților. 

    Până la înființarea acestui cimitir, nobilii erau înhumați în criptele bisericilor, iar "plebea" în cimitire. Hajongard este considerat "cimitirul tuturor", pentru că, aici, nu s-a mai ținut seama de rang, de etnie sau de avere.

    Din păcate, mi-am calculat greșit timpul necesar străbaterii cimitirului, așa că n-am apucat să văd decât o foarte mică parte. Tot din păcate, nu există o hartă a mormintelor, personalitățile nu au aleea lor, ca în Bellu, și multe monumente de patrimoniu sunt înecate în buruieni, așa că n-am putut să ajung la ele. 

    N-am reușit să găsesc cel mai vechi monument din cimitir, datat 1599, dar am găsit cea mai veche piatră de mormânt din Cluj. Este datată 1585, anul în care s-a deschis cimitirul Hajongard, și nu se află în cimitir, ci este încastrată în zidul unei case de pe strada Baba Novac. Suprapunând locul peste topografia vechiului Cluj, istoricii au ajuns la concluzia că mormântul – sau mai bine zis mormintele, căci piatra funerară vorbește despre două persoane – ar fi fost săpate în afara zidurilor cetății orașului, chiar în locul șanțului de apărare, care fusese dezafectat. Cel mai probabil, persoanele au murit în timpul epidemiei de ciumă din acel an.

    Inscripția exactă și traducerea este, potrivit unei surse, „Itt fekszik Pécs-i Tóth Theresia no s Ieánya Kata AD 1585″ - "Aici odihnește femeia Toth Theresia din Pecs și fiica ei Kata A(nno) D(omini) 1585″, iar potrivit altei surse, „Itt fekszik Pécsi Tölcséres János leánya, Kata. AD 1585” - „Aici zace Kata, fiica lui Pécsi Tölcséres János”. De altfel numele de familie Tölcséres era un nume foarte comun în Clujul acelei epoci.

    Revenind la Hajongard, aflăm și cum acesta este conectat cu un vechi sat de iobagi.

„Dincolo de mormântul familiei Telia, celebri în epocă, căci și-au făcut simțită prezența și în evenimentele de la 1918, am observat un obelisc negru pe care scrie Emil Popp. Nu atât numele atrage atenția, cât faptul că apare și inscripția de „fost proprietar în Bobohalma”. Sigur, te incită. De ce a ținut neapărat acest om să se știe și după moarte faptul că a fost proprietar în Bobohalma și unde se află această Bobohalma? Sigur, am făcut cercetări și am aflat. Potrivit legendelor, Bobohalma este o localitate înființată chiar de către populația dacică, în perioada în care aceasta se retrăgea din fața năvălirilor romane. Singura atestare documentară din vremurile trecute este a bisericii din sat, prin secolul XII-XIII. Bobohalma a fost un sat de iobagi până după 1849. Atunci cumpărase Emil Popp terenul de acolo.” (Ioan Ciorca, istoric)

    Probabil că Emil Popp a simțit nevoia să clarifice, chiar și după moarte, faptul că el nu a fost iobag, ci proprietar.

 

    Prima femeie parașutist, cu brevet, a României și campioană europeană și mondială la parașutism, Smaranda Brăescu semna în anul 1946, alături de alți reprezentanți de marcă, un memoriu prin care Comisia Aliată de Control era înștiințată cu privire la falsificarea alegerilor din România. Din păcate, documentul înaintat delegatului american a fost înmânat de către acesta delegației sovietice. Desigur, toți cei care au semnat documentul au fost supuși opresiunii comuniste. Condamnată la 2 ani de închisoare, Smaranda reușește să se ascundă de autorități, însă este nevoită să își schimbe numele.

    Bolnavă, a fost operată sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 ajunge la Jucu, fiind ascunsă la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, de data aceasta sub numele de Maria Popescu. Smaranda Brăescu trece în neființă la Clinica Universitară a Dr. Iuliu Hațieganu, pe 2 februarie 1948, unde era îngrijită. Este înmormântată în secret în Cimitirul Central din Cluj, sub numele de Maria Popescu.

    Poveștile acestea se pierd în negura timpului, însă. În anii ’70, neavând cine să plătească taxele pentru prelungirea păstrării locului Mariei Popescu, acesta este concesionat unei alte persoane.

    În 2 noiembrie 2018, Asociația Română pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii – filiala Cluj a făcut posibilă, în anul comemorării a 70 de ani de la trecerea Smarandei Brăescu în eternitate, dezvelirea monumentului închinat acesteia în Cimitirul Central din Cluj. Au participat la eveniment Divizia 4 Infanterie, Baza 71 Aeriană Câmpia Turzii, înalți prelați, reprezentanți ai autorităților locale și reprezentant al Ministerului Apărării Naționale. 

     În Cimitirul Hajongard se află și singurul monument funerar în stil neo-roman din Cluj: capela-cavou a familiei Bethlen, construcția fiind încheiată în 1867.

     Capela este unul dintre cele mai interesante monumente funerare din oraș. În capela-cavou își dorm somnul membrii familiei celebrului Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei în perioada 1613-1629, fratele acestuia Ștefan și alți membrii al celebrei familii maghiare. “Este cavoul nobiliar al aristocrației din Transilvania care a fost făcut foarte somptuos. Este realizat în stil neoroman și este singura construcție în acest stil din Cluj-Napoca. A fost imaginat ca un loc unde să fie așezate nu doar sicrie simple ci și unele cu motive artizanale și statui”, (Gaal Gyorgy, președintele executiv al Fundației Hajongard și președintele Asociației Kelemen Lajos pentru ocrotirea monumentelor).

    În stânga și dreapta altarului sunt înmormântați ultimii doi descendenți ai familiei Bethlen de Iktar. Mai este înmormântată și mama celor doi, care a murit în 1845.  În Transilvania, au fost două familii Bethlen (de Iktar și de Beclean) și fiecare au avut două blazoane diferite. Din familia Bethlen de Iktar, cei mai cunoscuți sunt Gabriel (Gabor) și Ștefan (Istvan) Bethlen. Toți ceilalți renumiți cu același nume provin din familia Bethlen de Beclean care au blazon un șarpe, iar cei din Iktar au o lebădă.

    Pe lângă membri ai familiei Bethlen, în capelă mai este înmormântat și Banffy Miklos, scriitor, politician, ministrul al Ungariei, după primul război mondial și prefect al Clujului. El a murit în 1950 la Budapesta unde a și fost înmormântat. În 1976 a fost exhumat, incinerat și urna a fost adusă în acest cavou în 29 octombrie 1976.

    Urna cu cenușa lui Banffy Miklos a fost depusă în capela familiei Bethlen pentru că, pe parcursul anilor, numele Bethlen s-a pierdut în urma căsătoriilor cu bărbații din familia Banffy. “Cavoul a fost făcut de familia lui Gabor Bethlen de Iktar. Pe parcursul istoriei familiei Bethlen de Iktar nu s-au mai născut băieți care să ducă numele mai departe. Prin căsătorie, moștenirea a intrat în posesia familiei Banffy. Bunicul lui Banffy Miklos a avut soție Bethlen. Din acest motiv este numit și cavoul Bethlen și cavoul Banffy, dar blazonul aparține familiei Bethlen. Acum cavoul aparține Eparhiei Reformate din Ardeal, după ce a fost donat de către Banffy Miklos”, (Gergely Erzsebet, din partea Asociației Hajongard).

    Din păcate, în curtea cavoului sunt aruncate, unele peste altele, pietre funerare vechi, de pe la 1800, aproape complet șterse.

    O altă criptă, despre care bănuiesc că aparține baronului Josika (proprietarul Casei cu picioare din Piața Unirii). Blazonul pare același. Se pare că aceasta este una dintre cele trei cripte din cimitir deschise publicului, însă eu n-am încercat să intru. Cavoul este alcătuit din două părţi, partea de sus e ca un fel de capelă, partea de jos e cripta. Scări în spirală coboară, prin beznă, la cămăruţa unde se află sicriele. Un grilaj de fier din tavan reprezintă partea din podea din încăperea de sus. Acoperişul e apoape distrus, iar în urmă cu câtva timp, un incendiu a cuprins şi partea laterală.

    În cimitirul Hajongard se află și mormintele lui Leon Daniello și al soției sale, Elena. Leon Daniello a fost primul profesor de pneumoftiziologie din învățământul medical românesc. Spitalul de Pneumoftiziologie din Cluj îi poartă numele. Elena Daniello, medic cu studii la Paris, a fost una dintre "muzele" lui Lucian Blaga.

    Emil Racoviță, fondatorul biospeologiei. Din păcate, piatra lui de mormânt e destul de neîngrijită.

     Brassai Samuel, lingvist și profesor, considerat ultimul polihistor (cunoscător al mai multor domenii de specialitate) al Transilvaniei. Vechiul colegiu unitarian din Cluj îi poartă numele.

    Victor Papillian, medic, autor al Tratatului de anatomie umană, luptător anticomunist. Facultatea de medicină din Sibiu îi poartă numele.

    Dominic Stanca, medic primar ginecolog-oncolog, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Cluj, delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fondatorul (pe banii lui) și conducătorul primei clinici de obstetrică-ginecologie din Transilvania, fondatorul Spitalului de Femei din Orăștie, al Spitalului public din Orăștie și al unui spital pentru Crucea Roșie din Suceava. Clinica din Cluj îi poartă numele, Clinica de obstetrică-ginecologie Dominic Stanca.

Emil Isac, scriitor

Traian Pop, juriștii știu de ce. A fost unul dintre cei mai mari profesori de drept penal din țară, membru al Academiei Române, persecutat de comuniști. A fost repus în drepturi în 1994.

Alte bijuterii de artă, vechi și cam lăsate în paragină

BASTIONUL CROITORILOR

    Este singurul bastion rămas din cele 18, care compuneau fortificația medievală a Cetății Castrum Cluj, fiind construit în secolul XV, cu fonduri oferite de Breasla Croitorilor.

    Construcția bastionului este legată de privilegiile acordate Cetăţii Regale Castrum Clus de către regele Sigismund de Luxemburg în anul 1405. Orașul a primit titlul de „Oraş Liber Regal", care a contribuit la dezvoltarea sa ca centru comercial.  Noul statut primit a dat, de asemenea, locuitorilor dreptul de a construi ziduri, bastioane şi turnuri de apărare. 

    Nu este cunoscut anul exact în care a fost construit, însă se susține ipoteza că trebuie să fi fost înainte de 1475, deoarece atunci a fost menționat pentru prima dată într-un document oficial. 

    "Între secolele IX și X, Clujul era doar o mică aşezare numită Castrum Clus, ocupând numai 7 hectare de teren. Dar dezvoltarea sa a dus la nevoia unui sistem de apărare mai solid. Locuitorii au înaintat o cerere oficială lui Sigismund de Luxemburg, pentru a construi o fortificaţie mai mare. Aceasta a fost aprobată în 1405. Noua fortificație urma să fie ridicată cu sprijinul diferitelor bresle și să cuprindă o suprafață de 45 de hectare. Bastionul a fost finanţat de breasla croitorilor, în a cărei grijă va rămâne pentru mulți ani.

    Bastionul Croitorilor este situat în colțul de sud-est al fostei cetăti şi este realizat din piatră fălţuită. A mai rămas şi un zid de piatră, ale cărui creneluri si găuri pentru arme sunt încă vizibile. 

    Dintre cele 18, acest bastion a fost asediat cel mai des. A suferit, de asemenea, devastări în mai multe rânduri, dar a fost reconstruit și restaurat de fiecare dată. În 1627, a explodat din cauză că a fost lovit de fulger. Principele Gabriel Bethlen (1580-1629) l-a reconstruit, eveniment care a fost comemorat prin plasarea unei plăci inscripţionate pe partea de est. Această placă este ceea ce a dus la numele eronat de "Bastionul Bethlen" dat turnului." (Ziarul Imperial Transilvania).

    Martor la evenimente istorice importante, Bastionul Croitorilor și-a început “cariera” de apărare a orașului, în mod mai semnificativ, în anul 1601. Acest an are o încărcătură istorică deosebită, căci fiind capturați după bătălia de la Mirăslău, Baba Novac (generalul lui Mihai Viteazul) și preotul Saski au fost torturați și executați în cetatea Clujului, de către nobilii transilvăneni. În apropiere de Turnul Croitorilor, a fost apoi expus trupul tras în țeapa al lui Baba Novac.
    Întors de la Viena în același an, Mihai a recucerit orașul și, în semn de apreciere pentru fostul său general, a înfipt un steag pe locul execuției.

    Pe peretele sudic a fost montata o plăcuță cu textul: ,,După bătălia de la Guruslău, din 3 august 1601, Mihai Viteazul a poposit cu oastea sa în Cluj în 11-15 august 1601, cinstind la Turnul Croitorilor memoria generalului Baba Novac.”
    Statuia celui din urmă a fost ridicată în anul 1975, în spațiul verde de lângă bastion, realizată fiind de sculptorul Virgil Fulicea.

   În zilele noastre, în urma demersurilor de conservare și restaurare realizate sub egida Consiliului Local și Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, Turnul Croitorilor a devenit un simbol cultural, fiind un Centru de Cultură Urbană. El adăpostește o cafenea, o expoziție care ilustrează istoria breslei croitorilor din Cluj, precum și spații care găzduiesc diferite evenimente culturale, prelegeri, expoziții sau concerte.

 

PALATUL RHEDEY (SAU CASA CU LANȚURI)

    Palatul Rhedey își are numele de la familia care l-a cumpărat la începutul secolului XVIII. 

    În jurul anului 1500 pe locul actualei clădiri se aflau patru case de patricieni clujeni. Pe locul lor s-a ridicat Palatul Rhedey în stil eclectic. În acea epocă strada Napoca de astăzi se numea ulița Fânului, întrucât din zona complexului Hasdeu până aproape de Mănăștur se întindeau Fânațele Clujului.  Clădirea era cunoscută, la vremea respectivă, sub denumirea de Casa cu lanțuri, dintr-un motiv practic: zidurile sale dinspre Ulița Fânului erau protejate cu lanțuri, căci pe-acolo treceau carele cu fân.

    În același secol XVI, prin anii 1590, aveau loc cele mai vechi reprezentații teatrale din Cluj (datate), însă acestea erau doar ocazionale. Conform unui document al vremii, se atestă participarea judelui orașului la spectacole de comedii puse în scenă de studenți, iar la unul dintre primele spectacole atestate la Cluj, în clădirea Colegiului Unitarian, ar fi participat chiar și principele Gabriel Bethlen.  

    În anii 1680-1690 clădirea a fost cumpărată de aristocratul Laszlo Szekely. Soția acestuia, Sara de Bulușd, era, se pare, fiica unui boier din Moldova. Din inițiativa Sarei și sub supravegherea ei, clădirea a fost refăcută în 1698. În curtea interioară, pe partea stângă de la intrare, se păstrează și azi blazonul Sarei.

    În secolul al XVIII-lea, casa a fost unificată cu alte trei case vecine de pe ulița Fânului (strada Napoca). Tot atunci, proprietarul Janos Rhedey adaugă vechii clădiri încă un etaj. Pe frontispiciul imobilului se găsesc blazonul lui Rhedey, cu inițialele RJ și semnul coroanei de nobil cu nouă perle vizibile, însemnul rangului de „conte”. A mai existat încă un blazon pe peretele clădirii, distrus în anii 1950 și refăcut recent, cu ocazia renovării clădirii. 

    În 1792, avea loc prima reprezentație de teatru în Palatul Rhedey în urma inaugurării oficiale, aici, a primei săli din Cluj în care urmau să se desfășoare în mod regulat spectacole de teatru (lua ființă astfel prima instituție teatrală clujeană). Această permanentizare a teatrului clujean a fost posibilă cu sprijinul financiar al baronesei Rhedey Johanna, care a donat sala de bal a palatului, iar spectacolele erau susținute de trupa de teatru condusă de Gyorgy Aranka.

    În secolul al XVIII-lea avea loc o nouă „unificare” a casei cu lanțuri cu alte trei case vecine de pe Ulița Fânului. Ulterior, Janos Rhedey, proprietarul clădirii la acel moment, îi adăuga acesteia încă un etaj. Această strategie, de a achiziționa mai multe clădiri vecine și de a le transforma apoi în palat, a fost preluată de la familia Banffy, care făcuse deja același lucru. Noul palat permitea acum organizarea saloanelor culturale, care erau o adevărată modă a acelor vremuri, în rândul aristocraților. Familia Banffy își primea oaspeții într-o sală a actualului Muzeu de Artă, familia Tauffer ținea astfel de întruniri culturale în casa din Piața Muzeului, familia Petricevich-Horvath în clădirea actualului Muzeu Național de Istorie a Transilvaniei (Palatul Reduta).

    Johanna Rhedey era pasionată de cultură, ținând în sala de bal a palatului un salon muzical și literar.  Se spune că baroneasa era mai „liberală”, salonul familiei Rhedey devenind „cel mai strălucit și cel mai frecventat”, fiind un loc de întâlnire pentru doamnele din înalta societate clujeană și ofițerii din armata imperială. Totodată, se pare că baroneasa era și proprietara unui bordel aflat pe str. Inocențiu Micu Klein. 

 

Blazonul Sarei, aflat în curtea interioară a imobilului de pe strada Napoca nr 2

 CASA CONTESEI-VAMPIR (CASA FILSTICH KEMNY)

    Înainte de epoca barocă, această reşedinţă era una dintre cele mai râvnite şi mai opulente clădiri din centrul oraşului. Chiar dacă astăzi pare că se pierde între celelalte clădiri aflate pe latura vestică a Pieţei Unirii. Ancadramentul din prima curte a clădirii ne spune dovezi clare ale existenței clădirii. Se poate observa că poartă numele lui Petru Filstich și este inscripționat anul 1597. Locuinţa a fost construită între secolele XVI-XVII de către familia Filstich, care făcea parte din breasla aurarilor.

    Istoria acestei clădiri începe cu Petru Filstich Jr. care a obţinut de la generalul Gheorghe Basta dreptul de a preschimba aurul. Gheorghe Basta, cel care are responsabilitatea morală a uciderii lui Mihai Viteazu, a devenit conducătorul Transilvaniei, ca urmare a numirii sale de către Casa Imperială de Austria. Numele Filstich e inscripţionat pe ancadramentul unei uşi, care poate fi văzută şi azi în curtea interioară.

    Moștenită din tată în fiu, longevitatea casei a căpătat importante valențe istorice. Documentele vremii vorbesc despre prezența unor mari personalități în casa cu pricina. Registrele juridice din anii 1606-1608 atestă prezența lui Paul Krausenegg, în anul 1603, în Casa Filstich Kemeny. Acesta a fost un important comisar imperial. În această vizită, i-a fost alături generalul Gheorghe Basta. În continuare, ziua Rusaliilor anului 1607 a adus în casa mult râvnită un candidat la la scaunul princiar, Valentin Homonnai. Un an mai târziu , casa devine locuită de Dionisie Bánffy, alături de soția sa, Ana Báthory.

    În 1608, Ana Bathory, sora principelui Gabor Bathory (Gabriel Bathory), se căsătorește, la Cluj, cu Dionisie Banffy de Lasonc. Căsătoria dintre cei doi durează doar patru ani, Dionisie murind în 1612. Văduvia nu durează mult, Ana recăsătorindu-se în 1613 cu Sigismund Josika. Deși nu se cunosc multe despre viața ei amoroasă, se spune că Ana a fost amanta principelui Transilvaniei, Gabriel Bathory, propriul frate.

    Însă nu viața ei amoroasă a făcut-o celebră pe Ana, ci numeroasele zvonuri care o înconjurau. Se spune despre ea că ar fi fost o femeie foarte frumoasă, de aici apărând și numeroase zvonuri, multe dintre ele, după cum consideră și unii istorici, din invidie. Se spunea că Ana, precum verișoara ei, Elisabeta Bathory, obișnuia să se scalde în sângele fecioarelor , pentru a-și menține tinerețea. Numărul fecioarelor care au fost sacrificate de Ana pentru acest ritual nu este cunoscut. Desigur, aceste vorbe erau răspândite doar la stadiul de bârfă. Pe scurt, din gelozie, rivalele din societate, dar și Gabor (Gabriel) Bethlen, un alt principe al Transilvaniei, al cărui scop era averea ei, o acuză pe frumoasa Ana de vrăjitorie.

    Astfel, Gabriel Bethlen, începe un proces împotriva Anei, acuzând-o de vrăjitorie, magie neagră, incest și că și-a ucis primul soț. Multe dintre aceste acuzații erau, însă, lipsite de temei. Aceste acuze îi aduc Anei trei procese de vrăjitorie, fiind cercetată timp de 7 ani, încheiate prin condamnarea ei în exil și confiscarea averii, în 1621. Averea ei a intrat în posesia principelui Gabriel Bethlen.

    În ceea ce o privește pe Elisabeta Bathory, trista ei faimă pare a avea la origine acuzaţiile fabricate de Gyorgy Thurzo, care intenţionase să-şi însuşească averea ei. Astfel, văduva Elisabeta a fost supusă unui proces, fiind acuzată de uciderea tinerelor ei servitoare. În urma procesului, a fost închisă într un turn al castelului ei, unde s-a îmbolnăvit, decedând la 21 august 1614.

    Bogăţia familiei Filstich a stârnit invidia contemporanilor. Din acest motiv, blazonul familiei, reprezentând un inorog, păstrat în curtea interioară, este însoţit de deviza „Virtutis comes invidia”, adică „virtutea este însoţită de invidie”. În secolul al XVIII-lea, clădirea a fost achiziţionată de nobilii din familia Kemeny, care au adaptat-o noilor cerinţe de confort ale epocii. Faţada actuală a clădirii datează din epoca barocului târziu, pe ea fiind reprezentate cele patru anotimpuri şi Sfântul Florian, înconjurat de case mistuite de flăcări. Se spune că această clădire a fost ocolită de unul dintre incendiile care au devastat Clujul.