COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: DEJ

            După Gherla, un alt oraș lăsat de izbeliște este Dejul. Prăfuit și cu un aspect de târg provincial sărac, Dejul a fost, cândva, o verigă importantă pe Drumul Sării. Atestat documentar în 1214, orașul și zăcămintele lui de sare făceau parte din Voievodatul lui Menumorut, iar apărarea drumului sării era asigurată de câteva fortificații precum cetățile de la Ocna Dej și Cuzdrioara și punctele întărite de la Uriu și Urișor.

Anul 1214 nu este decât momentul în care se consemnează în scris ceea ce exista de mult timp în realitate. În document apare următorul text referitor la oraşul Dej: ,,Duos timninos salium contulit in Dees super aquam, singulis annis in pentecoste absque omui contradictione et calumnia Ecclesiae in perpetum persoluendos; quod nos ad ipsius petitionem ita libere contulimus, vt nulus tributarius...”, ceea ce în contextul documentului, înseamnă că Regele Andrei al II-lea donează pe veci, Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz, câte 20.000 de bulgări de sare din Dej, care trebuiau daţi în fiecare an de Rusalii și care erau transportați liber, fără a plăti vamă. Pe o ambarcaţiune (plută) care pleca din portul Dej se puteau transporta aproximativ 10.000 de bulgări de sare.

Referitor la originea și semnificația numelui orașului, există mai multe ipoteze. Prima susține că numele orașului provine din slava veche, unde ,,desaˮ înseamnă depresiune, loc băltos, apătos sau bogat în apă. O ipoteză de dată mai recentă explică numele Dejului din toponimicul geto – dac ,,dizos” care înseamnă zid, dig sau fortificaţie.

În perioada voievodală (secolele XII-lea-XVI), Dejul a fost o aşezare de tip urban, un oraş regal care şi-a datorat importanţa zăcămintelor de sare şi a poziţiei sale geografice. Dejul avea privilegii largi, o administraţie proprie, a cărei autoritate era îngrădită de comitetele Cămării de sare, însă, a formulat, de mai multe ori, acte şi în numele şi în interesul locuitorilor oraşului. Regii maghiari și voievozii Transilvaniei au acordat orașului numeroase privilegii, ceea ce a permis o dezvoltare economică continuă. Unul dintre acestea este actul privilegial, din anul 1475, care poartă semnătura regelui Matia Corvin, prin care scutește locuitorii lui credincioși din Dej și Ocna Dej de la plata tuturor taxelor și impozitelor.

În secolele XVI-XVII, orașul Dej a fost prins în mai multe conflicte politico-militare. Cel mai dificil moment pentru oraș a început în septembrie 1601, când trupele imperiale conduse de generalul  Basta au atacat și jefuit oraşul Dej, după care între anii 1602-1603, o parte din armata imperială a staţionat pe Dealul Florilor. În urma atacurilor, populaţia orașului a fost decimată, supraviețuind doar 60 de familii. Printre motivele distrugerii orașului s-au numărat susținerea de către dejeni a domnitorului Mihai Viteazul și confesiunea reformată a dejenilor, în contradicție cu catolicismul pe care îl impunea generalul Basta în Transilvania. După aceste evenimente, sărăcia a fost atât de mare, încât o câblă de cereale se vindea cu preţul unei vite de tăiat.

Având în vedere suferințele provocate, zona centrală a orașului a fost fortificată, și, pe structurile vechii cetăţi de pământ cu palisadă, s-a ridicat o cetate din piatră pentru apărarea împotriva altor atacuri sau incursiuni ale turcilor şi tătarilor.

La jumătatea secolului al XVII-lea, rolul orașului Dej a crescut, datorită prezenței aici a principilor Gheorghe Rákóczi I și Gheorghe Rákóczi al II-lea care au avut un palat princiar, edificiul fiind cunoscut cu numele de ,,Casa Rákóczianăˮ, demolată în anul 1938.

        În timpul principelui Miklos Apafi I, Dejul a primit statutul de oraș nobil în cadrul unei noi Constituții, prin care orașul era scutit de sarcinile publice, dar nu era independent față de autoritățile comitatului. Spiritul acestei Constituţii nu se deosebea de legile mai vechi de concepţie medievală. Privilegiile nobilimii erau asigurate, iar ”străinilor le era interzisă stabilirea în oraş fără diplomă de nobilitate.

Regimul habsburgic, instaurat în Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea, a favorizat dezvoltarea unui sistem de învățământ la care puteau participa și românii, odată cu înființarea Bisericii Greco-Catolice. Apariția unei elite intelectuale românești a permis formarea unei conștiințe naționale și afirmarea luptei naționale a românilor din Transilvania pentru drepturi egale cu celelalte naționalități: maghiarii, sașii și secuii.

În orașul Dej, în secolul al XVIII-lea, funcţiona o Școală elementară frecventată și de români. Printre susţinătorii acesteia au fost negustorii dejeni Vasile Moşea şi Sigismund Danciu, donatori ai unor sume consistente de bani, în anii 1750 şi 1758. Conducerea oraşului şi a comitatului Solnocul Interior se interesau de bunul mers al şcolii și de aprovizionarea cu produse alimentare. Autorităţile austriece erau interesate şi de şcolarizarea viitorilor lucrători de la ocnele de sare. La Ocna Dej a fost o şcoală românească de bună calitate, care a dat personalităţi încă din secolul al XVIII-lea, precum Ioan Bob din Orman (1739-1830), episcop al Blajului între anii 1782-1830.

În timpul revoluției de la 1848-1849, orașul Dej a fost teatrul confruntărilor militare dintre armata maghiară și armatele imperiale conduse de colonelul austriac Karl Urban, din care au făcut parte Regimentele de graniță românești și cetele țăranilor români.

Odată declanșate ostilitățile dintre austrieci și maghiari, orașul s-a aflat sub ocupația alternativă a celor două tabere. Cea mai mare bătălie pentru controlul Dejului a avut loc, în 24 noiembrie 1848, în pădurea Bungăr și a continuat pe teritoriul orașului. În această bătălie, au căzut peste 150 de oameni. În memoria lor, a fost ridicat monumentul ,,Leul adormitˮ, dezvelit în 2 iulie 1889.

În contextul Primului Război Mondial, orașul Dej a devenit un puternic centru unionist, prin personalitățile sale: dr.Teodor Mihaly (vicepreședinte al Partidului Național Român), dr. Alexandru Vaida Voevod (a citit, în 18 oct. 1918, în Parlament, Declarația de independență a națiunii române din Transilvania), dr. Ștefan Ciceo Pop (originar din Șigău, dar stabilit la Arad) dar și alți fruntași ai românilor, precum frații Boca, Micșa, Mezei și alții.

Perioada interbelică a însemnat dezvoltarea orașului pe toate planurile: edilitar, administrativ-politic, economic și cultural. Personalitatea care s-a remarcat a fost primarul dr. Pop Cornel, care a murit în închisoarea Văcărești, în 1953, ca deținut politic.

Această dezvoltare și evoluție a fost oprită de cel de-al doilea război mondial. După Dictatul de la Viena, Dejul și județul Someș au făcut parte din teritoriile cedate Ungariei.

În 8 septembrie 1940 autoritățile ungare horthiste au instaurat în Dej un regim dur de dictatură militară. Mulți români au avut de suferit, alții au fost expulzați în România sau au fost nevoiți să se refugieze.

Spre sfârșitul războiului, în primăvara anului 1944, autoritățile ungare au declanșat Holocaustul evreilor din Dej și din județul Someș, fiind închiși 7.800 de evrei  în ghetoul din Pădurea Bungăr și apoi trimiși la Auschwitz-Birkenau. Au reușit să supraviețuiască lagărelor morții puțin peste 800 de suflete.

Obiective turistice:

-Biserica Reformată, construită în stil gotic, între anii 1453-1536, cu un turn înalt de 72 metri;

-Biserica şi mănăstirea franciscană "Sf. Anton de Padova" (romano-catolică), construită în stil baroc în secolul XVIII (în jurul anului 1716).

-Biserica Ortodoxă "Sfântul Gheorghe", ridicată în 1776

-Palatul justiţiei, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea

-Casa memorială Teodor Mihaly.

-Casa memorială Alexandru Vaida Voievod.

-Salina Dej

Surse:

-http://dejulmeu.ro/index.php/2015/10/18/dej-scurta-istorie-a-unui-oras-vechi-de-800-de-ani/

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Dej

-http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Dej

Plăcuța memorială de pe clădirea gării

Monumentul Leul adormit

Biserica reformată fortificată, sec. XV-XVI

Palatul de justiție

Casa memorială Teodor Mihaly

Casa memorială Alexandru Vaida Voevod

Salina Dej

COMORI UITATE DE LÂNGĂ NOI: GHERLA

     Azi, de Ziua Internațională a Monumentelor și Siturilor, aș fi vrut să vă arăt cum ne protejăm noi patrimoniul, ce frumos arată monumentele istorice și cât de mult muncim să le punem în valoare. Din păcate, nu pot să fac asta. Pentru că adevărul este că nu dăm nici doi bani găuriți pe minunile pe care ni le-au lăsat strămoșii noștri.  Am ajuns la Gherla greu, deși am plecat din Cluj, nu din vreun sat uitat de lume. E duminică, și duminica toată lumea se odihnește. Inclusiv administrația publică, cea care ar trebui să facă tot ce poate să atragă turiști, mai ales atunci când ar avea cu ce. M-am pregătit, mi-am făcut, încă de alaltăieri, o listă cu ce aș putea să văd în Gherla. Și aș fi avut ce. Orașul are o istorie superbă.

Fondat în secolul 18, de armenii veniți din Moldova la inițiativa și cu permisiunea Curții Imperiale de la Viena, Armenopolis este singurul oraș din țară construit după un plan prestabilit, care s-a păstrat până azi. Dezvoltarea Armenopolisului și concentrarea unei largi populații armenești în zonă (43,4% din cei 5.287 de locuitori ai Gherlei anului 1850) a dus la o dezvoltare a comerțului și meșteșugurilor (covoare orientale, prelucrarea pieilor).

Terenul achiziționat de primul guvernator al Bisericii Armeano-Catolice a fost împărțit de comunitate în parcele și au fost aduși mesteri din Apus pentru a construi orasul. Acesta a fost ridicat peste ruinele vechiului castru roman, din care a fost adusă o mare parte din piatra necesară construcției, și cetatea medievala Martinuzzi (actualul Penitenciar). Armenopolis a devenit, astfel, unicul oraș din lume construit în totalitate de armeni, liber regal, cu administrație și legi proprii. 

Arhitectul Alexa din Italia a fost cel care a proiectat metropola armenilor de pe Someș. Străzile paralele - "botezate" la început cu numere - și ordinea desăvârșită a clădirilor se îmbină cu exuberanța detaliului baroc. Locuitorii și-au ales modele de locuințe din Occident și au comandat meșterilor zidari ridicarea lor pe parcela cumpărată de familie de la administrația orașului.

Una dintre primele clădiri ridicate în urbe a fost biserica de lemn din centrul orașului, care a fost înlocuită, în 1748, de grandioasa Catedrală Armeano-Catolică. Ea a fost înconjurată, până la instaurarea regimului comunist, de un gard masiv din piatră și fier forjat, pe care erau amplasate statui ale apostolilor. Un alt edificiu de cult, a cărui construcție a inceput in 1728, este Biserica Solomon.

Aceste lăcașe de cult au rămas iî patrimoniul Bisericii Armeano-Catolice. O a treia biserică, cea a orfelinatului armean, a fost dată greco-catolicilor și confiscată de comuniști in 1948. După această dată, pentru o scurtă vreme, comuniștii au transformat-o în morgă, iar apoi a fost încredințată Bisericii Ortodoxe, care o folosește și în prezent.

Comunitatea armeană a acordat o importanță deosebită carității și educației. Înca de la fondarea orașului, a fost construit un gimnaziu, o casă de bătrâni, un orfelinat de fete și unul de băieți. Aceste instituții beneficiau îndeaproape de asistența spirituală a preoților armeano-catolici. Armenii au finanțat și constructia unui tribunal, care, împreuna cu clădirea gimnaziului, servesc și astăzi aceluiași scop. 

În 1806, Împaratul Francisc I al Austriei a facut cadou orașului o icoană pictată de celebrul pictor flamand Rubens sau de un ucenic al acestuia, ca dovadă a aprecierii față de comunitate. Pictura a fost expusă in Capela Învierii sau "Capela Rubens", adiacentă Catedralei. 

În 1944, la retragerea administrației maghiare din Ardealul de Nord, tabloul, împreună cu multe alte bunuri nepretuite ale armenilor, au fost confiscate și duse în Ungaria. În 1953, autoritățile comuniste au reușit să recupereze o parte din bunurile confiscate - manuscrise, potire, tablouri, haine bisericești sau obiecte de cult -, însa acestea au trecut în proprietatea statului comunist.

O parte din ele sunt expuse în muzeul orașului Gherla. În special manuscrisele și cărțile de valoare au fost depozitate de comuniști la Arhivele Statului din Cluj-Napoca. Catedrala Armeano-Catolică și Casa Parohială adapostesc o bibliotecă de cateva mii de volume, în mai multe limbi, mai ales în limba armeană. Tabloul lui Rubens a fost readus în Catedrală, dar se află doar în pastrarea comunității, care nu și-a redobândit dreptul de proprietate. 

Principala ocupație a armenilor a fost comerțul. Negustorii armeni vindeau practic de toate, însă, în principal, făceau negoț cu vite, pe care le cumpărau de la popoarele orientale și pe care, după ce le îngrășau cateva luni, le revindeau în Apus. De aceea, armenii căutau teritorii pașnice, primitoare, unde să poată desfășura activități comerciale. Această nevoie de securitate se poate vedea și în orașul Armenopolis, unde negustorii și-au construit case solide în stil baroc, înconjurate de ziduri puternice, cu două porticuri impresionante la intrare și cu gratii din fier de o mare splendoare. Accesul în localitate al străinilor era strict monitorizat de autorități, iar armenii, deși extrem de ospitalieri, aveau grijă să îi întrebe pe străini despre scopul vizitei și data plecării din oraș.

Din păcate, aproape nimic nu mai amintește de bogăția armenilor, sau de cultura și viața evreilor din oraș. Casele au tencuiala căzută până la cărămizi, sunt neîngrijite și murdare. Din strălucirea de odinioară nu a mai rămas nimic. Și e trist.

Catedrala Armeano Catolică și pictura lui Rubens "Coborârea de pe cruce"

 

 

    Sinagoga, în paragină, și Memorialul Holocaustului

    Ca urmare a ocupației germane din Ungaria, începută la 19 martie 1944, și evreii din Gherla au fost supuși soluției finale. Însemnați cu steaua galbenă și deposedați de toate bunurile, evreii au fost duși cu forța în ghetoul de la fabrica de cărămidă, în data de 3 mai 1944. În aceeași noapte, și evreii care trăiau în satele din zona Gherla și Chiochiș au fost internați în același ghetou, unde au fost înghesuiți 1600 de evrei. Ghetoizarea a fost executată sub comanda nemijlocită a primarului Lajos Tamási, a șefului poliției Ernő Berecki și a inspectorului șef al poliției, Andor Iványi. În data de 26 aprilie, toți luaseră parte la o conferință secretă condusă de László Endre, secretar de stat la ministerul de interne. La 18 mai 1944, populația ghetoului din Gherla a fost încărcată în vagoane de vite și transferată în Ghetoul din Cluj. Au fost deportați cu toții la Auschwitz-Birkenau, cu transportul din 25 mai 1944. Majoritatea lor covârșitoare a fost ucisă în camerele de gazare sau a murit mai târziu din cauza condițiilor crâncene.  

 

 Memorialul Gherla

 

    Pe Dealul Cărămidăriei, fosta groapă de gunoi a orașului și locul unde mii de deținuți politici, morți în teribila închisoare comunistă Gherla, au fost aruncați în gropi comune, a fost ridicat Memorialul Gherla, care se dorește a fi un proiect de cercetare, comunicare, educație și promovare a memoriei detenției politice de la Gherla din perioada comunistă, dar și a victimelor represiunii comuniste din întreaga țară. Printre personalitățile încarcerate la Gherla s-au numărat și Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu sau Ion Flueraș, Vicepreședintele Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, mort în închisoarea Gherla, în 7 iunie 1953.

 

Cetatea Martinuzzi 

    Construcţia cetăţii Gherlei a debutat la dispoziţia regelui Ioan Zapolya (1526–1540) şi sub conducerea tezaurarului Gheorghe Martinuzzi ( dec.1551), în jurul anului 1539. Cetatea a fost ridicată pe valea Someşului Mic, pentru a veghea această importantă cale de acces spre centrul Transilvaniei şi de a contracara eventualele atacuri, sosite, în primul rând, din partea trupelor fidele lui Ferdinand de Habsburg (1526–1564). Pe lângă rolul ei defensiv, ansamblul cetăţii urma să asigure, în acelaşi timp, şi o reşedinţă reprezentativă şi sigură, atât familiei regale, cât şi tezaurarului Gheorghe Martinuzzi. În zilele noastre, clădirea adăpostește Penitenciarul Gherla.

Biserica Solomon 

    Biserica Solomon este cea mai veche biserică armeano-catolică din Transilvania, totodată prima biserică de piatră din Gherla, construită între anii 1723 şi 1724 cu hramul Buna-Vestire. Documentul care atestă ctitoria datează din 1729, şi a fost scris în limbile latină şi armeană. Conform acestui document, biserica de piatră cu trei altare a fost ridicată pe cheltuiala proprie a lui Solomon, fiul lui Todor Simai, jude primar şi soţia sa Szirma, împreună cu fratele său Bogdan (Asvatur) şi soţia acestuia Ulchathun.

 

 Așa arată, acum, aproape toate clădirile de patrimoniu. Sunt aproape moarte.

 

              Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gherla

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_din_Gherla

https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Armeano-Catolică_din_Gherla

https://romanialibera.ro/special/documentare/gherla-capitala-uitata-a-unei-minoritati-89181

https://memorialulgherla.ro/despre-2/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Penitenciarul_Gherla

 

5 CASTELE, CONACE ȘI CETĂȚI CARE POT FI VIZITATE ÎN CLUJ ȘI ÎMPREJURIMI

         Cred că tuturor ne-au plăcut poveștile cu prinți și prințese, în copilărie. Unora, cum sunt și eu, ne mai plac și acum, când suntem adulți. Poveștile ne mai scot din rutina și din viteza cu care ne trăim viețile, împărțiți cum suntem între joburi, case și copii. Și cine ar putea să spună povești mai frumoase decât castelele și palatele de demult, în care nobilii de odinioară și-au dus viețile luxoase?

        Dacă veți avea, vreodată, chef să vă urcați în mașină sau în tren și să faceți un tur al Clujului și împrejurimilor, vă sfătuiesc să nu ratați aceste minuni arhitecturale, unde vă puteți lăsa imaginația să zburde veselă, transformându-vă pe voi înșivă în prinți, prințese sau cavaleri. Mie îmi place să fac un exercițiu de imaginație și să mă gândesc cum ar fi fost să trăiesc acum câteva sute de ani, care ar fi fost viața mea și cum mi-aș fi petrecut timpul. 

 

    1. PALATUL BANFFY CLUJ-NAPOCA

      Palatul Banffy este cel mai important edificiu istoric al Clujului și o bijuterie arhitecturală în adevăratul sens al cuvântului. A fost construit în perioada 1773-1786, la comanda contelui Gyorgy Banffy, guvernator al Transilvaniei, în stil baroc, de către arhitectul german Johan Eberhardt Blaumann, care a primit salariul pe 100 de ani. Frontispiciul rococo are blazonul familiei Banffy și statui ale unor personaje din mitologia romană: Marte, Apollo, Diana, Perseu, Minerva și Hercule.  

        Palatul Banffy avea zeci de camere, cele de la parter fiind destinate bucătăriei, depozitelor și locuințelor servitorilor, în timp ce la etaj erau locuințele destinate membrilor familiei, dar și cele de oaspeți sau în care erau organizate baluri.        

       Un alt nobil clujean, Josika Miklos, descria, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cum arătau încăperile Palatului Banffy, care aveau pe pereți "carpete din mătase roșie de damasc ardelean". Camerele membrilor familiei erau pline de mobilier greu, din lemn sculptat, de oglinzi venețiene și tablouri de mari dimensiuni. Din păcate, mobila a dispărut fără urmă, singura amintire a modului de viaţă extravagant al familiei Bánffy fiind o sanie aurie uriaşă, ornată cu un grifon imens, care se găseşte în adâncul depozitelor.

         Palatul era plin de oaspeți de rang înalt, în anul 1817 guvernatorul avându-i ca oaspeți pe împăratul Francisc I și pe soția sa Karolina Auguszta, care au fost în vizită în Transilvania, dar a fost oaspete aici și arhiducele Miksa. Palatul a fost vizitat de împăratul și regele Franz Joseph, de două ori, în 1852 și în 1887.  

            Bibliografie:

           - https://www.mediafax.ro/cultura-media/poveste-urbana-palatul-banffy-perla-cladirilor-din-cluj-arhitectul-acestuia-a-primit-salariul-pe-100-de-ani-foto-12968345

            - https://7minuni-transilvania.ro/minune/palatul-banffy-din-cluj-napoca

         2. CASTELUL BANFFY DIN BONȚIDA

        Castelul Banffy din Bonțida este favoritul meu, se află în reabilitare din 1999 și se pare că lucrărilevor mai dura câțiva ani, pentru că toate componentele se fabrică manual, după planurile originale. El este, de asemenea, și locația în care, de mai mulți ani, se desfășoară Festivalul Electric Castle și o parte din TIFF.

        Supranumit, în perioada sa de glorie, Versailles-ul Transilvaniei, castelul a fost construit treptat, începând din secolul al XVI-lea, câștigându-și aspectul final la mijlocul secolului al XIX-lea. Familia Banffy a intrat în posesia domeniul de la Bonțida în secolul al XIV-lea, prin donație regală. Cele mai importante etape ale construcției sale au fost cele realizate în stil renascentist și baroc, dar reședința nobiliară transformată în ansamblu castelar păstrează și elemente din perioada rococo, clasicistă și neogotică. Până la începutul secolului al XIX-lea, castelul renascentist, fortificat cu ziduri și turnuri, putea fi accesat prin turnul de poartă de șapte niveluri. La mijlocul secolului al XVIII-lea, reședinței i s-a adăugat o curte de onoare barocă, clădirile acesteia adăpostind școala hipică și grajdul. Din materialul de construcție obținut prin demolarea turnului de poartă, familia a construit moara din apropiere, care a fost folosită de comunitatea locală până în anii 1960. Ca rezultat al lucrărilor de construcție din secolul al XVIII-lea, a fost creat un parc francez, care mai târziu a fost reamenajat în parc romantic. Mulțumită acestuia, aripa către parc a fost refațadizată în stil neogotic.

        Fundația Transilvania Trust din Cluj-Napoca are grijă de castel începând din 2001, care în 2008 a fost retrocedat familiei Banffy. Fundația a demarat lucrări de restaurare extinse, desfășurate în principal în cadrul Programului de specializare în reabilitarea patrimoniului construit, la care sper să contribui și eu, ca voluntar, la vară.

        Se povestește prin sat că, prin anii 70, regizorul Liviu Ciulei a filmat la castel câteva cadre din filmul Pădurea Spânzuraților și, pentru că avea nevoie de un foc, a dat foc unei aripi a castelului. Deși focul a durat doar câteva minute, pagubele au fost însemnate.

        Din anul 2001, în fosta bucătărie a castelului, acum renovată, funcționează o cafenea culturală, iar parcul și lacul din spatele castelului sunt ideale pentru picnicuri sau pentru relaxare.

 

 

         Bibliografie:

        - http://www.transylvaniatrust.ro/ro/castelul-banffy/

 

 

          3.  CONACUL GOGA DIN CIUCEA

         Avocatul Miklos Boncza s-a căsătorit cu fiica surorii sale, după ce i-a ridicat, la sfârșitul secolului 19,  un mic castel la Ciucea, o localitate aflată la 70 de kilometri de Cluj, spre Oradea. Din relația lor  s-a născut o fiică, Berta, care-și mai spunea și Csinszka. Csinszka s-a căsătorit cu Ady Endre, pe care-l curtase ani de zile, prin corespondență, în ciuda faptului că era cu 17 ani mai tânără decât el, fiind atrasă de poeziile poetului maghiar. 

        Nunta lor a avut loc în 1915 – la Budapesta, în secret, pentru că tatăl fetei nu era de-acord. În cele din urmă i-a lăsat, însă, să trăiască într-o clădire auxiliară a castelului pe care-l construise la Ciucea – clădirea care și azi se numește Casa Ady Endre. Au stat puțini ani aici – trăiau modest, poate și pentru că Ady Endre avea unele vicii. Și era și bolnav. Așa că în 1917 s-au mutat la Budapesta, unde Ady Endre a și murit, 2 ani mai târziu, în 1919. În lipsa lor, castelul a fost vandalizat. În 1920, Csinszka i-a scris lui Octavian Goga, care fusese un prieten foarte apropiat al lui Ady Endre, cu rugămintea de a cumpăra conacul. Goga a acceptat pe loc, deși nu avea bani suficienți și locul era, practic, o ruină. Dar a împrumutat bani de la Banca Agrară (280 de mii de coroane), apoi și-a convins soția, Veturia – “O văduvă nu se refuză și cînd acea văduvă este văduva lui Ady Endre, cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi să o fac cadou cuiva.”

         După moartea poetului, soția sa, Veturia, a donat conacul statului român, cu condiția să fie lăsată să locuiască în el până la moarte, iar conacul să fie transformat în muzeu.

        Vreme de 20 de ani, Veturia Goga a lucrat la Mausoleul Iubirii, locul de veci al său și al soțului său. Inițial, l-a abordat pe Brâncuși pentru acest proiect, dar, neavând răbdare să-l aștepte, a apelat la un alt arhitect. De fapt, a durat 20 de ani realizarea mozaicului de pe Mausoleu, pe care Veturia l-a făcut cu mâna ei. 

        Astăzi, Conacul este un muzeu dedicat celor doi soți, cu exponate extrem de valoroase, unele inestimabile. Se găsesc, pe cele două etaje ale clădirii, tablouri ale unor pictori celebri, un scrin al lui Avram Iancu, un pian la care au cântat Dinu Lipatti și George Enescu, o tapiserie de Lyon din secolul 18, o masă persană. Mai există dormitorul familiei Goga, care a fost conservat – cu un pat mic, pentru că soții Goga erau mici de înălțime – biroul poetului cu câteva dintre obiectele pe care le folosea zilnic și o bibliotecă de peste 6.000 de volume.  

 

          Bibliografie:

          - http://printransilvania.ro/conacul-ciucea

 

 

        4. CETATEA BOLOGA

        Construită, cel mai probabil, la sfârșitul secolului XIII, cetatea avea rolul de a supraveghea drumul care duce de-a lungul văii Crișului Repede. A fost atestată documentar pentru prima dată în 1304, sub numele de Sebuswar, fiind un punct important pe drumul sării.

        În 1399, Sigismund de Luxemburg îi donează cetatea Bologa lui Mircea cel Bătrân, în același timp cu cetatea Bran, aceasta devenind un refugiu pentru domnitor și pentru populația locală în momente de restriște. Pentru Vlad Țepeș, nepotul lui Mircea cel Bătrân, Bologa a reprezentat refugiul copilăriei.

        Din cauza puterii economice și strategice pe care o avea cetatea, sultanul Mehmed al IV-lea a dat ordin, în 1699, pentru demolarea cetății. Acest ordin a fost retras ulterior, după o donație consistentă făcută Înaltei Porți.

       Cetatea Bologa a fost considerată o proprietate valoroasă, de care aparţineau numeroase sate, locuri de vamă, întinse locuri de păşunat şi chiar şi târgul de la Huedin. Pe domeniul cetăţii au fost semnalate chiar şi locuri de extracţie şi de spălare a aurului.

        Cetatea este în reabilitare de anul trecut. Abia aștept s-o văd în toată măreția ei de odinioară.

        

 

            5. CETATEA LITENI

            Atestată documentar din anul 1324, sub numele de Castrum Leta, cetatea a avut un trecut foarte zbuciumat. În anul 1405, împăratul Sigismund de Luxemburg a dăruit cetatea orașului Cluj.

          A fost grav avariată ca urmare a exploziei magaziilor de pulbere din subteranele cetății la 12 februarie 1562, în urma unui asediu. În 1569 ruinele și pădurile aferente din vecinătate au fost dăruite lui Geczy Janos care a făcut cetatea din nou locuibilă, descendenții lui locuind aici timp de un secol (până aproximativ în a doua jumătate a secolului al XVII-lea). Numeroase legende se leagă de numele Geczy (numele "Cetatea Geczy" vine din aceasta perioadă). Nu există date precise asupra datei și cauzelor abandonării definitive a cetății, dar este probabil că aceasta s-a petrecut în timpul luptelor curuților conduși de Francisc Racoczi al II-lea, la începutul secolului al XVIII-lea.

           Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 094), cetatea apare sub numele de „Altes Schloß” (“Vechiul Castel”). 

           Deși pare ciudat, drumul cel mai scurt până la cetate nu este prin Liteni, ci prin satul Moara de Pădure și, din păcate, nu este marcat în niciun fel.

           Traseu: Cluj-Napoca – Florești – Luna de Sus – Vlaha – Săvădisla – Lita – Liteni – Săcel – (cotiți la dreapta pe 107N – drumul spre Valea Ierii) – Moara de Pădure.  

 

 

            Bibliografie: 

            - https://cluj.com/articole/drumul-cel-mai-scurt-spre-cetatea-liteni/ 

            - https://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Liteni 

  

7 CHESTII FUNNY DESPRE SCOȚIA (PLUS CÂTEVA MOSTRE DE UMOR SCOȚIAN)

     În general, Scoția e asociată cu kiltul, clima absolut imposibilă, whisky-ul, monstrul din Lochness și zgârcenia (care, by the way, e doar o legendă). Haideți să vedem și câteva fun facts despre Scoția.

    1. Un pinguin scoțian, pe nume Sir Nils Olav este, în mod oficial, colonel șef în armata Norvegiană

    El a fost, inițial, cavaler, apoi brigadier, fiind de fiecare dată promovat printr-o ceremonie luxoasă, în fața a 50 de soldați norvegieni, îmbrăcați în uniforme de paradă.

 

 

 

 

 

    2. Există un munte numit Penisul demonului

    Denumirea în gaelică este "Bod An Deamhain", care înseamnă "penisul diavolului", dar o traducere mai politicoasă în engleză este The Devil's Point.

    3. Animalul național scoțian este un unicorn, pentru că acesta este inamicul leului, simbolul Angliei

    Există nenumărate poezii și cântece despre lupta dintre cele două simboluri pentru cucerirea coroanei.

    4. Scoția are o echipă națională de polo pe elefanți

    Care, de obicei, câștigă campionatul.

 

    5. Orice scoțian care poartă lenjerie intimă pe sub kilt va fi amendat cu două bidoane cu bere

    Această lege ciudată a fost reglementată pentru prima dată în 1935 și este, cel mai probabil, o glumă, însă scoțienii o cam respectă.

    6. Encyclopedia Britannica își are originile în Scoția

    A fost ideea unui librar din Edinburgh, pe nume Colin Macfarquhar

 

    7. Prima relatare despre monstrul din Lochness a avut loc în anul 565 AD

    Conform legendei, servitorul irlandez al călugărului St Columba a fost atacat de "un monstru de apă".

 

    Și pentru că scoțienii au un minunat simț al umorului, să încheiem cu câteva glume tipic scoțiene.

    

    - One day Jock bought a bottle of fine whiskey and while walking home he fell. Getting up he felt something wet on his pants. He looked up at the sky and said,”Oh lord please I beg you let it be blood!”

   

    - After last night’s game between England and Scotland, 10,000 beer cans were left in Trafalgar Square by Scottish football fans. Both of them have been arrested.

   

     - Why do the Scottish wear kilts? The sheep can hear zippers miles away.

   

     - Is there anything worn under the kilt? No, it's all in perfect working order.

   

   

CINE A FOST ADEVĂRATUL DR JEKYLL/MR HYDE?

         Cred că mulți dintre noi am citit nuvela lui Robert Louis Stevenson, "Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde". Sau măcar am văzut filmul. Cartea, un thriller psihologic, este un adevărat studiu asupra dualității umane, aducându-ni-l în față pe inteligentul Dr Jekyll, care, în încercarea de a se descoperi pe sine, descoperă un adevărat monstru. Testând diferite substanțe chimice, în laboratorul său, doctorul eliberează monstrul, până atunci ascuns vederii, și se transformă, mai ales pe timp de noapte, în odiosul criminal Mr Hyde.

         Ce nu știe multă lume, este că Stevenson s-a inspirat din tumultoasa viață a lui William Brodie (Deacon Brodie), un tâmplar și consilier local scoțian din secolul 18, foarte respectat în societatea din Edinburgh. Asta, pe timp de zi. Pentru că noaptea, stâlpul societății devenea capul unei bande de hoți, care jefuia casele bogaților urbei, activitate necesară pentru menținerea stilului său de viață extravagant, care includea două amante, vreo 5 copii și pasiunea pentru jocuri de noroc. În calitate de tâmplar, omul era poftit în casele celor bogați, unde copia cheile de la uși și le folosea mai târziu, împreună cu ceilalți 3 acoliți, Brown, Smith și Ainslie, pentru a-i "curăța" pe bogătași de bunurile de preț.

          Ultima spargere a fost un raid armat la His Majesty's Excise Office, pe Canongate. Cu toate că Brodie a planificat singur spargerea, lucrurile au mers cât se poate de prost. Ainslie și Brown au fost capturați și au dat în vileag identitatea restului bandei. Brodie a reușit să fugă în Olanda, însă a fost capturat în Amsterdam și extrădat în Edinburgh pentru proces. Procesul a început în 27 august 1788, Brodie și Smith fiind condamnați la spânzurătoare, iar execuția a fost stabilită pentru data de 1 octombrie 1788.

          Brodie a fost spânzurat la Tolbooth, împreună cu complicele lui, George Smith. L-a mituit pe călău, pentru ca acesta să ignore un guler de oțel, pe care îl purta în speranța că va putea "păcăli" funia. Dar, în ciuda tuturor aranjamentelor pe care le-a făcut pentru ca trupul său să fie mutat rapid de la spânzurătoare, Brodie n-a mai putut fi resuscitat.

        Ironia finală a fost că Brodie a fost ucis de o spânzurătoare pe care el însuși o proiectase și s-a lăudat mulțimii că spânzurătoarea sa este cea mai eficientă dintre toate.

        Și pentru că vesticii folosesc absolut orice personaj sau incident istoric minuscul, care le-ar putea aduce turiști, în Edinburgh există o multitudine de cafenele, pub-uri și baruri care poartă numele lui Deacon Brodie, un tur (evident) și o casă memorială.

            

 

Bibliografie

-https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofScotland/Deacon-William-Brodie/

-https://en.wikipedia.org/wiki/William_Brodie